Cu o modestie rară și cu o atitudine bonomă, cu un anume fel de calm olimpian în a privi lumea, Ioan Moldovan a fost nu doar un poet rafinat al interogației existențiale, ci și o prezență umană și culturală care emana bunăvoință și empatie, înțelegere și sensibilitate. El avea darul de a armoniza micile diferende și antinomii ale vieții literare, făcînd mereu loc argumentelor și dialogului, toleranței și convivialității.
Tot scrisul său era dominat de o contemplație de natură apolinică, de o privire senină a unui ego exilat în inefabilitatea cuvintelor. După cum discreția sa literară venea din autenticitatea structurii poetice, dintr-un mod aproape ritualic de abordare a culturii, la a cărui combustie se afla strictamente valoarea. Cum să pui de acord viaţa cu literatura, scrisul cu existenţa factică, cum să le armonizezi în cuvinte capabile să poarte un nume – acesta a fost programul său poetic afirmat de la început.
Ne-am cunoscut încă de la venirea sa la conducerea revistei Familia, rămînînd de-a lungul timpului în relații de prietenie și cordialitate, animați de o pasiune literară care ne însuflețea întîlnirile din micul nostru burg. Ne citeam cu interes reciproc cărțile publicate, le comentam cu afecțiune, dar și cu obiectivitate, dialogam amical și polemic în cafenelele orădene despre noile apariții editoriale și despre lumea noastră literară.
Apariția textelor mele în paginile revistei i se datorează în exclusivitate, el mă persuada uneori în legătură cu ele, după cum tot el m-a îndemnat să scriu cronichete la cărțile de poeme apărute. Prezența sa îndelungată la cîrma revistei a însemnat un climat de stabilitate și civilitate, de deschidere înspre spațiul mai larg al literaturii, de captivante reuniuni scriitoricești, de editare a multor cărți, de moderare a manifestărilor literare orădene. La fel cum scrisul său de factură critică rămîne un reper profund și distinct de analiză a fenomenului poetic, un exercițiu altruist, unul de admirație și respect pentru creația confraților.
În ultima perioadă ne-am văzut tot mai rar din cauza stării sale precare de sănătate, căreia îi făcea față cu o voință și o demnitate admirabile. Vocea sa caldă, auzită pentru ultima dată la telefon, mă va urmări multă vreme.
Acum, cu vestea dispariției sale regretabile, din toate acestea nu mai rămîn decît scrisul său inconfundabil, afabilitatea sa proverbială, o imensă tristețe. O pierdere umană și scriitoricească incomensurabilă care lasă lumea literară mai pustie și mai însingurată. Rămîn toate acele amintiri și regrete tardive care mă copleșesc în derularea lor temporală, cărora nu le pot contrapune decît un gînd îndurerat și pios.
Ioan F. Pop este un cunoscut poet, eseist, publicist și muzeograf. E licenţiat în Teologie-Istorie, Doctor în filozofie al Universităţii „Babeş-Bolyai” și autor a numeroase cărţi, de poezie, jurnal, studii şi eseuri filozofice. Fost redactor al unor publicații locale, actualmente este muzeograf la Muzeul Memorial „Iosif Vulcan” din Oradea.