Eşecul referendumului de unificare între Oradea şi Triunghiul Bermudelor Sînmartin - Băile Felix - Băile 1 Mai a scos la iveală nişte adevăruri supărătoare. În primul rând a distrus mitul „Oradea - oraş fain, oameni faini”. De două ori, în 10 mai şi 14 iunie, orădenii au tratat Oradea ca pe o curvă. Deşi frumuseţea ei le convine şi îi satisface, 70% i-au întors spatele când curva le-a cerut ajutorul. Da, Oradea e un oraş frumos (nu neapărat datorită locuitorilor săi), dar numai din frumuseţe nu faci dezvoltare pe termen lung, căci frumuseţea, bat-o vina, e trecătoare.
Că, în România, cei mai mari duşmani ai normalităţii sunt chiar legile statului e un fapt cunoscut, iar referendumul a scos încă o dată în evidenţă asta. Pragul de prezenţă de 30% pentru validare este o imensă porcărie legislativă, ce le dă puteri nebănuite acelora care stau pe tuşă. Practic, cei care au stat la tv sau la grătare au decis! În niciun sistem politic nu ar fi logic să se întâmple aşa ceva! Vot înseamnă ştampilă pe „Da” sau „Nu”, nicidecum abţinerea, la fel cum nici abstinenţa nu înseamnă sex.
Românul merge la vot cel mai adesea cu furie, mânat de dorinţa de a dărâma ceva sau de a pedepsi pe cineva. Ştampilează cu mânie, cu fălcile încleştate, cu înjurături şoptite în barbă. Marele dezavantaj al referendumului a fost că nu a favorizat votul negativ (Nu, absenteismul nu a reprezentat un vot negativ. A fost nepăsare, neînţelegere, dezinteres, răutate, dar nu a fost vot negativ.). Dacă întrebarea referendumului ar fi fost „Cu cine doriţi să se unifice Oradea: cu Sînmartin sau cu Berettyóújfalu?”, alta ar fi fost prezenţa la referendum şi altul rezultatul. Atunci ar fi existat o ameninţare, un duşman de care să scăpăm, pe când aşa a fost prea multă linişte şi pace.
Vulgul a dat-o din nou în bară. A arătat care e diferenţa între lideri şi followeri, între cei care au curaj să facă ceva şi cei care nu au. Dar uriaşa greşeală a orădenilor a fost alta: au confundat referendumul cu alegerile politice. Cei care au politizat plebiscitul au reuşit să aiurească un electorat şi aşa destul de derutat şi dezamăgit. Dacă s-ar fi făcut un sondaj de opinie înainte de referendum, s-ar fi răspuns cu „Da” într-o proporţie zdrobitoare. Dar când a început campania de popularizare ca una electorală, iar votul s-a cerut prin mijloace electorale, a apărut şi confuzia. Iar de acolo, cel mai probabil, dezinteresul.
Probabil că nici mesajul Primăriei nu a fost bine înţeles. Şi, hai să fim serioşi, nici nu avea cum să fie un mesaj foarte clar din moment ce nu se cerea votul pentru vopsirea unui perete în albastru, ci pentru o idee care ar fi putut să ducă oraşul în direcţii dificil de anticipat. Practic, Primăria a cerut un certificat de încredere în alb din partea orădenilor. Din păcate, doar 28% i l-au acordat. Doar 28% au dovedit că sunt orădeni, în timp ce restul de 72% au doar apartamente în Oradea.
Trebile importante ale unei cetăţi nu stau în mâna cetăţenilor săi, ci în ale liderilor care o conduc. Oamenii obişnuiţi nu au viziune nici pentru chestiuni mărunte din ograda lor, darămite pentru strategia unui oraş. Votul popular gâdilă plăcut orgoliul cetăţeanului, dar e incredibil de periculos. S-a văzut în 20 mai 1990, s-a văzut şi duminică. Păcat! Mare păcat!