Să ai un handicap, în România pare a fi un adevărat blestem. În timp ce în ţările occidentale, străzile, clădirile şi mijloacele de transport în comun sunt adaptate pentru nevoile speciale ale persoanelor cu deficienţe, la noi rar găseşti măcar o rampă accesibilă celor ţintuiţi în scaune cu rotile, iar de facilităţi pentru nevăzători ori hipoacuzi nici nu poate fi vorba.
Cu toate că ar putea să stea în case să-şi plângă de milă, unii bihoreni cu handicap îşi depăşesc condiţia. Ambiţioşi, au urmat şcoli ori cursuri de calificare, şi-au găsit locuri de muncă şi chiar se ţin de ele. Dovedind că sunt utili societăţii, dar mai ales lor înşişi...
Viaţă în întuneric
Marius Ioan Pantea - Neluţu, cum îi spun prietenii - n-a văzut niciodată un răsărit de soare sau vreo floare. Mâinile lui sunt cele care "citesc" tot ce îl înconjoară. Orb din naştere, bărbatul de 40 de ani nu s-a mulţumit să-şi spună că are o viaţă irosită.
Când a absolvit Liceul Special pentru Deficienţi de Vedere din Cluj-Napoca, a urmat cursurile unei şcoli postliceale din Arad, de asemenea dedicate persoanelor cu handicap de vedere, devenind confecţioner de perii. Degeaba: reîntors în Oradea, şi-a dat seama că îi este imposibil să se angajeze. "În primul rând, nu am cum să merg la serviciu. Am baston, dar nu pot merge singur pe stradă", spune Neluţu.
Viaţa i s-a schimbat când un prieten i-a sugerat să-şi transforme dizabilitatea în avantaj. "Mi-a dat ideea să urmez un curs de maseur, că oricum eu mâinile le folosesc cel mai bine". I-a urmat sfatul şi s-a înscris la un curs, unde săptămâni în şir l-a ascultat pe profesor predând. Neluţu n-a putut să ia notiţe, dar a învăţat asiduu, căci acelaşi prieten s-a înregistrat citindu-i cartea profesorului. A ascultat înregistrările de sute de ori, iar pe 21 septembrie 2018 s-a dus la Sibiu, la examen. "Coincidenţa a fost că fix atunci era ziua mea. Am susţinut examenul, proba teoretică oral şi apoi cea practică. Am luat 9, dar se putea şi mai bine", zice el, modest.
Cu carte de muncă
Cu diploma de maseur în buzunar, Neluţu a început să facă masaj prietenilor şi vecinilor. În noiembrie, a primit un telefon de la Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Bihor, care îl anunţa că are o ofertă de muncă. Ioana Tuş, patroana unui salon de înfrumuseţare din strada Primăriei, s-a oferit să-l angajeze ca maseur.
"Ea îmi face programările, mă ia zilnic cu maşina de acasă, ca să mă ducă la salon, iar când termin cu pacienţii, tot ea mă duce înapoi. Am mare noroc", spune maseurul. Se bucură nu doar că are o ocupaţie, ci, mai ales, un salariu. Din indemnizaţia de handicap de 500 lei, fără ajutorul familiei, nu putea trăi...
La fel ca oricare altă persoană cu handicap, Neluţu va primi în continuare şi indemnizaţia. "Mulţi cred că dacă se angajează nu o mai primesc. Dar este o informaţie falsă, indemnizaţia este dreptul lor şi o vor primi, indiferent că au sau nu un loc de muncă", spune directorul AJOFM Bihor, Békési Csaba.
Muncă, nu ajutor!
Daniel Vieriu (foto), 34 de ani, dovedeşte şi el că, atunci când există ambiţie, orice handicap poate fi învins. La 16 ani a fost lovit din plin de un camion, când traversa strada în satul lui natal, din Iaşi. A stat în comă zile în şir, iar când s-a trezit, medicii s-au minunat că trăieşte. Dar piciorul drept nu l-a mai simţit de-atunci. "Am stat şase luni în spital, am fost operat de mai multe ori. Am avut nevoie de transplant de muşchi şi piele pe picior", povesteşte bărbatul.
Acum poate umbla doar folosindu-se de cârjă, dar nu se plânge. "Nimic nu e uşor în viaţă", zice el. Se mândreşte că niciun ban pe care l-a primit nu a fost pomană. "După accident, m-am mutat la o mătuşă în Bihor şi m-am dus la Forţele de Muncă, unde m-au întrebat ce vreau, loc de muncă sau ajutor social. Mi-a crăpat obrazul de ruşine, cum adică să primesc bani degeaba? Le-am zis că eu muncă vreau", spune tânărul.
A bătut la porţile mai multor firme, dar când îl vedeau în cârje, patronii îl respingeau, de teamă că nu va rezista la efort. "Aşa că m-am făcut om de serviciu, la blocuri"... Ani la rând, a curăţat scări de blocuri şi grădinile asociaţiilor de proprietari.
Pe picioarele lui
Daniel a mai lucrat şi la firma de salubritate Reosal, unde a sortat deşeuri reciclabile. Nu i-a fost uşor, fiindcă a stat mult în picioare, dar nu s-a plâns. "Din asta am reuşit să trăim", spune el, uitându-se drăgăstos spre soţia lui, Irina. Împreună, stau în chirie în blocul ANL din Calea Aradului şi se mândresc că şi-au mobilat şi utilat apartamentul pe banii lor. Între timp, şi-a schimbat şi jobul, acum lucrând la Plexus, ca montator de subansamble. "Avantajul cel mai mare e că pot sta pe scaun", spune Dani.
Tânărul s-a ambiţionat şi mai tare, iar anul trecut a făcut şcoala de şoferi. Nu poate conduce decât o maşină adaptată, pentru care nu trebuie să-şi folosească piciorul. A strâns cureaua şi şi-a cumpărat un asemenea autoturism. "În loc de pedale am o manetă, lângă volan, cu care accelerez sau frânez", explică el. Are planuri mari cu maşina, dar nu de vacanţe, ci tot de muncă. "Mi-am cumpărat nişte scule şi vreau să-mi fac un PFA, să pot lucra în timpul liber ca om de întreţinere. Pot tunde gazonul, de exemplu, pentru oamenii bătrâni care stau la case", spune bărbatul, mândru că, în ciuda handicapului, trăieşte pe picioarele lui...
Premieră în Bihor
În câmpul muncii a intrat şi Romina Jarca (foto mijloc), 32 de ani, născută cu Sindrom Down, o afecţiune genetică ce declanşează şi alte boli, precum şi un uşor retard, dar care se caracterizează prin înclinaţie către ordine. De câteva luni, lucrează ca secretară la firma de transport persoane pe care o deţine fratele ei.
"Noi suntem foarte apropiaţi, vorbim foarte des la telefon şi întotdeauna ea era cea care îmi aminteşte: azi trebuie să plăteşti asigurarea sau trebuie să mergi la bancă. Când am rămas fără secretară şi am văzut cât de greu e să găseşti un om de încredere, mi-am dat seama că, de fapt, Romina se potriveşte perfect pentru acest post", spune Paul Jarca.
A intuit bine, iar acum sora sa îi ţine ordine în documente şi îi spune zilnic ce are de făcut. "E timidă cu străinii, dar pe mine mă ajută enorm. În plus, acum se simte utilă", zice Paul. Văzând că lucrurile merg bine, bărbatul a prins curaj şi a angajat-o şi pe mătuşa lui, Florina, şi ea suferindă de Sindrom Down, care acum curăţă interiorul taxiurilor.
"Sunt primele persoane cu sindrom Down din Bihor care au reuşit să se angajeze", spune Daciana Nica, consilier în cadrul AJOFM Bihor. Instituţia şi-a propus să ajute cât mai mulţi bihoreni cu dizabilităţi să îşi găsească un loc de muncă potrivit nevoilor şi abilităţilor lor. Până la urmă, handicapul nu trebuie să însemne şi izolare...
LÂNGĂ NOI
20.100
de bihoreni cu diferite dizabilităţi sunt în evidenţele DGASPC Bihor
SPRE O VIAŢĂ NORMALĂ
Bani pentru dispozitive asistive
Printr-un proiect finanţat cu fonduri europene şi derulat de AJOFM Bihor, persoanele cu dizabilităţi primesc un ajutor important: un voucher de până la 23.000 lei cu care pot să-şi cumpere dispozitive asistive sau tehnologii ajutătoare. Poate fi vorba despre fotolii rulante, aparate auditive wireless, dispozitive de ghidare cu sunet sau mesaj, elevatoare, paturi şi platforme detaşabile, maşini care citesc caractere, urmăritoare de ochi (dispozitiv cu infraroşu care permite utilizatorului să folosească computerul doar prin mişcările ochilor) ori manipulatoare robotizate (produs controlat cu un joystick, care înlocuieşte funcţiile braţului, ale mâinii şi ale degetelor, pentru a atinge, a apuca şi a mişca obiecte în spaţiu).
"Ce ne dorim prin acest proiect este să asigurăm accesul pe piaţa forţei de muncă al persoanelor cu dizabilităţi, în condiţii de egalitate cu celelalte persoane", explică directorul AJOFM Bihor, Békési Csaba (foto). Persoanele cu handicap trebuie să intre în evidenţele Agenţiei şi să prezinte un document de la medic, care să arate ce fel de dispozitiv le-ar folosi. Apoi, primesc voucherul, cu care în cel mult 6 luni trebuie să meargă la furnizorii autorizaţi, să îşi cumpere produsul necesar.