Viața persoanelor cu dizabilități n-a fost niciodată ușoară în România, societatea uitând adeseori de nevoile lor. De când cu pandemia, acestea fac parte din categoria celor vulnerabili în fața virusului Covid-19 și trebuie să se protejeze pentru a evita îmbolnăvirea.  

Țintuită în scaun cu rotile de la 19 ani după un accident rutier, Livia Popescu lucrează la Spitalul Municipal din Oradea, redevenit în urmă cu trei săptămâni unitate exclusiv anti-Covid. Deși la început i-a fost teamă, a simțit că trebuie să-și facă datoria indiferent de riscuri.

Accidentul

Născută în Orșova, județul Mehedinți, tânăra își petrecea adesea verile la bunici, în satul Cozia (foto), unde se întâlnea cu prietenii din copilărie. În vara anului 1997, când avea 19 ani și tocmai încheiase primul an de studenție la Facultatea de Științe Economice a Universităţii de Vest din Timișoara, era tot la bunici. În ziua de Sfântul Ilie s-a dus într-un sat vecin, la 7 kilometri distanță, unde o prietenă își serba ziua de naștere.

La lăsarea serii, un tânăr care își luase recent permisul de conducere le-a promis ei și altor trei că îi duce acasă. N-aveau să mai ajungă. „Nu-mi aduc aminte accidentul. Știu că am deschis ochii la un moment dat și intram în spital, eram pe targă”, își amintește Livia. Avea să afle mai târziu că, în timp ce mergeau spre casă, un câine a sărit în fața mașinii, iar şoferul a încercat să-l evite, dar a intrat cu mașina într-un copac.

Toți ceilalți prieteni au avut răni ușoare, în urma cărora s-au recuperat în câteva săptămâni, dar Livia nu şi-a mai revenit niciodată. „Prietenii mi-au povestit că la un moment dat eram conștientă și strigam că nu îmi simt picioarele. Coloana mea vertebrală era de fapt ruptă”, povestește ea.

Cu mama la facultate  

Şase luni le-a petrecut apoi doar prin spitale. A suferit 5 operații și a fost internată pe rând la spitale din Craiova, București și Mangalia, la cel din urmă fiind internată 3 luni pentru recuperare. Și-a înghețat anul al doilea de facultate, dar nu voia să abandoneze studiile. „După un an m-am întors la școală. Mama a locuit cu mine în cămin și uneori mergea să-mi ia cursurile de la profesori pe timp de iarnă, pentru că nu mă puteam descurca singură”, spune Livia, care acum are 42 de ani.

Dacă pentru tinerii obișnuiți studenția e cea mai frumoasă perioadă, pentru ea a fost o încercare grea. Nu doar că se simțea neputincioasă, dar îi era și rușine de condiția în care se afla. „În cei trei ani nu am prea ieșit pe stradă, nu voiam ca lumea să se holbeze la mine. Mă obișnuiam greu cu noua mea viață”, își amintește ea.

În 2002 a absolvit facultatea şi s-a întors acasă, la Orșova, unde voia să-și găsească un loc de muncă. N-a reușit. „Nici măcar nu voiau să asculte ce am de spus, unii nici nu se uitau în CV. Îmi spuneau direct că, din moment ce nu pot merge pe picioare, sunt inutilă”, spune Livia.

Mutarea la Oradea

După mai multe încercări eșuate, tânăra s-a reorientat. „Ca să câștig niște bani, în primii ani le-am predat ore de engleză mai multor fetițe care locuiau cu mine în bloc”. În rest, mai făcea bănuți vânzând goblenurile pe care le cosea, iar în timpul liber citea.  

În 2010, a cunoscut pe internet un tânăr orădean, și el în scaun cu rotile în urma unui accident, de care s-a îndrăgostit și care i-a propus să se mute în Oradea, pentru a fi mai aproape unul de celălalt. „Nu aveam nimic de pierdut. Dimpotrivă. M-am gândit că, fiind un oraș mai mare, aș avea mai multe oportunități și aș reuși să mă angajez undeva”.

Pentru a-și găsi un loc de muncă a apelat la AJOFM Bihor. Așa a aflat că Spitalul Municipal oferea un post de economist pe o perioadă de 7 luni, prin concurs.

Unică în spital

A învățat câteva zile, iar în ziua concursului a fost însoțită la spital chiar de șeful AJOFM de la acea vreme. „Am fost surprinsă la intrare, când am predat dosarul, că femeile de la recepție nu se uitau ciudat la mine. Asta m-a făcut să am mai multă încredere în puterile mele”, rememorează femeia.

La concurs au fost 9 candidați, dar ea a reușit să ia nota cea mai mare: 8,50. Era fericită că, în sfârșit, la 32 de ani, avea primul contract de muncă. „Toți colegii erau foarte amabili cu mine, mă întrebau mereu dacă am nevoie de ajutor. Abia așteptam să merg la serviciu”, mai spune Livia.

Timp de 3 ani a lucrat ca economist, în fiecare an dând concurs pentru un nou contract. În 2014 a simțit că avea nevoie de o schimbare: chiar înainte să-i expire contractul, spitalul a scos la concurs un post nou de registrator medical. Și l-a luat, din nou cu o notă mare, de peste 7.

Anul acesta, înainte ca spitalul să fie unitate exclusiv anti-Covid, Livia lucra la recepție, unde se ocupa de programări, răspundea la telefoane și înregistra dosarele de internare ale pacienților. „Îmi plăcea ce făceam, să fiu înconjurată de oameni, să le dau sfaturi, să-i ajut cum pot”, zice ea. E singura angajată care lucrează într-un scaun cu rotile.

Asistentă de Oradea

Ambițioasă din fire, anul trecut a absolvit cursurile unei școli postliceale de asistente medicale, motiv pentru care, atunci când asistentele din cabinetele medicilor din Spitalul Municipal intră în concediu, ea le ținea locul.

Și cu Oradea s-a obișnuit repede. „Am învățat câteva trasee prin oraș, locuri pe unde bordurile sunt mai joase. Am avut noroc să locuiesc aproape de locul de muncă, la numai 10 minute”. Între timp, s-a despărțit de bărbatul pentru care venise, dar a rămas aici. Acum locuiește singură, într-un apartament situat la parterul unui bloc de lângă Liceul Lucian Blaga, pe care și l-a achiziționat cu ajutorul unui credit bancar.

Părinții stau în continuare în Orșova, dar o vizitează destul de des. În restul zilelor, își petrece timpul cu pisica ei, Meli, pe care o are de la începutul anului.

Muncă în pandemie

În martie, când pandemia a izbucnit și la noi, știindu-se vulnerabilă, Livia a crezut că era mai bine să intre în concediu, aşa că a stat o lună izolată în casă. Chiar dacă i-a fost teamă de virus, a simțit totuşi că nu poate sta deoparte, așa că în aprilie s-a întors la muncă, unde a primit sarcini noi: trebuia să introducă în bazele de date actele pacienților cu Covid.

„Deși nu am interacționat cu ei fizic, primeam actele de la medicii care au fost cu ei în ambulanță. Trebuia să le considerăm infectate, așa că trebuia să mă dezinfectez mereu”, spune ea. La fel ca angajații care lucrau direct cu pacienții, o vreme a fost nevoită și ea să poarte tot echipamentul de protecție. La începutul și finalul turelor, cadrele medicale din secții treceau mereu pe lângă ea și exista risc de contaminare.

De la începutul lunii august, de când spitalul a redevenit unitate anti-Covid, Livia a primit alte însărcinări, de a răspunde și a oferi informații celor care sună. A scăpat de costumul de „cosmonaut” și acum poartă doar mască, mănuși și vizieră, fiind mai puțin expusă virusului. Totuși, e cât se poate de conștientă că lupta cu Covid-19 nu s-a încheiat și știe că soluția nu este să fugă de responsabilitate. Dimpotrivă, vrea mai mult ca oricând să se dovedească utilă...

BANI DIN TABLOURI
Talent descoperit în pandemie

Pentru a nu se plictisi în concediu, la sugestia unei prietene, Livia și-a cumpărat pensule, culori și pânze de pictură de diferite mărimi. La început a pictat în joacă, dar a simţit că îi place tot mai mult, aşa că a făcut o pasiune pentru pictură „Acum pictez în fiecare seară. Am foarte multe idei. Nu am șevalet, pictez în poală, așa simt eu că pot să mă distanțez de grijile cotidiene”.

Pentru că este talentată, luna trecută conducerea Spitalului Municipal i-a permis să organizeze o expoziție cu vânzare, care a avut loc într-o sală unde înainte de pandemie se țineau cursuri. „Am vândut vreo 30 din cele 80 pe care le-am expus, prețul lor fiind între 50 și 150 lei, în funcție de mărime”.

Speră să vândă cât mai multe tablouri pentru a-și cumpăra un nou cărucior, mult mai ușor, din aluminiu. „Un scaun rulant activ potrivit pentru mine costă circa 2.500 de euro, sumă pe care nu mi-o permit”, spune ea. Încă...