O voce glumeaţă: "Ai pus şi tu mâna pe tabletă?". Răspuns din partea alteia: "Da, ai văzut ce şmecher m-am făcut?". A treia: "Te-a durut? Uite, şi mie mi s-a făcut o mică umflătură. Dar trece în câteva minute". A patra voce: "Ştiţi ce bine mă simt cu ac nou?". O alta: "Ţi-ai făcut? Eu acum îmi fac!". "Hai să-ţi punem 11, că tu faci hipo noaptea", intervine o voce mai matură. Dialogurile de mai sus le-am auzit fără să vreau în după-amiaza unei zile de vacanţă. Le-aş fi uitat până acum dacă cei care le-au purtat n-ar fi fost copii mici, prea mici pentru astfel de discuţii.

E nefiresc să vezi 15-20 de copii oprindu-se brusc din joacă la o anumită oră. Dar ei o fac. E ora la care trebuie să-şi administreze tratamentul. Lasă curtea şi piscina şi, cu disciplină militărească, intră în pensiunea unde sunt cazaţi. Îşi iau trusele, îşi potrivesc dozele şi, fără să clipească, se injectează care pe unde. Apoi, brusc, redevin copii obişnuiţi, aceia care strigă, se joacă, se ciondănesc, dansează, cântă, fac şotii şi încearcă să fenteze ora de culcare. Pentru ei, diabetul a devenit un partener de viaţă.

O tabără specială pentru copiii cu diabet, organizată anual de un reputat club caritabil orădean, m-a pus faţă în faţă cu o realitate tristă, de care ştiam doar din poveştile disparate ale unor părinţi. Tot mai mulţi copii suferă de diabet, o afecţiune de care acum două generaţii abia se ştia. Orice afecţiune, oricât de măruntă, devine mult mai îngrozitoare atunci când se abate asupra copiilor, fiinţele cele mai lipsite de apărare.

Copiii care suferă de diabet, precum şi cei care se luptă cu alte boli nefireşti la vârste fragede, sunt nişte eroi nevinovaţi. Suferinţa lor este cel mai evident semnal că greşim grav în ceea ce priveşte modul de viaţă, de alimentaţie, de odihnă ş.a.m.d. Dar chiar şi în faţa suferinţei infantile, umanitatea dă dovezi repetate că nu poate sau nu vrea să înveţe.

Însă joaca lor din acea zi de vacanţă mi-a mai arătat ceva. Că oricâte boli sau suferinţe planează asupra noastră, vom găsi mereu puterea de a merge mai departe. Cu ajutorul imens al familiei, cu sprijinul din ce în ce mai mare al organizaţiilor caritabile şi cu susţinerea tenebrosului sistem de sănătate românesc, copiii aceştia vor deveni adulţi. Dacă până atunci nu se va găsi un remediu miraculos, îşi vor păstra obiceiul de a se înţepa de câteva ori pe zi. Povara lor îi va face mult mai responsabili la vârsta maturităţii, iar copiii lor vor duce cu siguranţă o viaţă mult mai sănătoasă.

Dacă nu ne pasă de propria sănătate, măcar din respect pentru suferinţa lor ar trebui să fim mai atenţi la cum trăim, cum ne hrănim şi cum ne odihnim.