Şi s-au aprins luminile de iarnă din nou. Primăria a instalat deja ghirlandele în parcul din centrul oraşului şi le-a băgat în priză. La data la care veţi citi aceste rânduri va fi deja minim 1 Decembrie, iar Oradea se va afla în sărbătoare. Lumina ledului de sărbători se va îngemăna cu lumina înaintaşilor şi va străluci de Ziua Naţională a României. Apoi va străluci de concertul lui Hruşcă şi al lui Fuego şi de toate zilele libere ce vor urma. Ah, da, şi în ziua de naştere a lui Iisus.
Zăpada, gerul, avalanşele, inundaţiile, cutremurele, crizele economice sau de lumbago, încălzirea globală, gingaşii ghiocei de ianuarie sau sfârşitul lumii ne iau întotdeauna pe nepregătite. Nu însă şi sărbătorile de iarnă. Pentru ca nu care cumva sania lui Moş Crăciun să-şi greşească traiectoria sau fiul Domnului să nu nimerească din prima ieslea potrivită, autorităţile aprind luminile prin oraşe încă de la sfârşitul lui noiembrie. Inventată de consumerismul târziu, aprinderea cât mai grabnică a luminilor sporeşte cifra de afaceri, umflă facturile de curent şi amplifică artificial o perioadă de sărbătoare. Dar de ce să ne mirăm când Black Friday ţine la noi o săptămână?
Îmaginează-ţi că primeşti un tort cu o lună înainte de ziua ta, iar prietenii îţi cântă "Mulţi ani trăiască!". Sau că primeşti diploma de absolvire tot cu o lună înainte de examenul de licenţă (orice asemănare cu realitatea este pur întâmplătoare). Ori că, la început de campanie electorală, auzi un candidat prezentându-se "Bună ziua. Sunt Cutare Cutărescu, viitorul preşedinte al României". De la polul opus am un exemplu personal: într-un an am ţinut în casă bradul de Crăciun până la 1 Aprilie. Nu mi-a adus nicio bucurie, ba dimpotrivă, mi-a fost ruşine de vecini când l-am aruncat.
Marea criză a omenirii nu e cea financiară, nici cea religioasă, nu e nici măcar cea morală. Pare să fie exclusiv criza de timp. Nu mai avem răbdare cu nimic, pentru nimic. Ne grăbim să creştem, ardem etape, ne considerăm câştigători la jumătatea meciului, lansăm artificii la mijlocul numărătorii inverse, demonetizăm sărbători, vrem Paştele şi Crăciunul dintr-o dată, dacă s-ar putea, pe un şezlong, la plajă, cu lumini de sărbători de iarnă deasupra capului.
Bunica stingea după noi, nepoţii ei, becurile din camerele în care nu se afla nimeni. Noi le aprindeam iarăşi, pentru te-miri-ce motiv, ea le stingea din nou şi ne povăţuia să facem la fel. Nu o făcea din zgârcenie sau din deranj la mansardă, ci dintr-un pur simţ al măsurii. Bunica ştia să respecte banul, resursele, sărbătorile şi, mai ales, ştia să respecte timpul. Drept recompensă, şi timpul a respectat-o pe ea, tratament de care tare mă tem că noi nu vom avea parte. Dacă bunica ar trăi acum, ar scoate din priză cu mâna ei luminiţele de Crăciun şi le-ar spune primarilor că încă n-a venit timpul.