Cât timp poţi ţine un grup de oameni cu atenţia trează citindu-le dintr-o carte despre Legile lui Murphy? Cinci minute? Şase? Hai să zicem maxim zece. După care vor începe să se foiască în scaun, să-şi butoneze telefoanele, să caşte sau să chicotească din complezenţă. În "Legile lui Murphy", un show pe cont propriu, actorul Şerban Borda a reuşit mult mai mult. A ţinut publicul în priză o oră întreagă folosind doar două ingrediente: pe Murphy şi pe el însuşi.

Un spectacol lectură pare condamnat din start la plictiseală. Ştiind asta, Şerban Borda a luat măsuri de bucătar profesionist: a ales cu atenţie ingredientele dintre amintitele legi, le-a porţionat pe genuri şi teme, a adăugat puţin praf de stand-up comedy şi a împărţit aluatul în bucăţi potrivite, nici prea mari, nici prea mici. L-a împănat apoi cu câteva numere de pantomimă uimitoare prin simplitate şi frumuseţe, l-a copt în căldura reflectoarelor de pe scenă şi, după o oră, a cules aplauzele.

"Legile lui Murphy" este un spectacol fluent, foarte balansat, fără momente moarte, care se pretează în multe spaţii şi ocazii. Deşi a adunat doar 21 de spectatori la cea de-a treia reprezentaţie din Moszkva Cafe (3 iunie), show-ul poate mult mai mult. Legile selectate îşi găsesc aplicabilitate la tot pasul, iar momentele de pantomimă născocite de actor sunt foarte simpatice şi creative. O fi românul bun la hazul de necaz, dar Murphy rămâne un expert. Iar întâlnirea lor pe aceeaşi scenă este foarte spumoasă.

***

Tot legat de cărţi a fost şi al doilea eveniment despre care vă povestesc. De la o discuţie dintre un profesor de muzică şi managerul unei librării s-a născut o întâmplare muzicală inedită: concertul "Chitară clasică printre cărţi", susţinut vineri, 6 iunie, în Librăria Humanitas, de către elevi de la Liceul de Artă din Oradea, coordonaţi de tânărul profesor Carol Kiss.

Pe scaunul înconjurat de cărţi s-au aşezat pe rând elevi din clasele a VI-a, a VII-a, a VIII-a şi a XI-a. Cu privirea concentrată pe griful chitarei, au interpretat bucăţi alese în funcţie de nivelul lor de pregătire - 19 lucrări de chitară clasică, de la Brescianello şi J. S. Bach la Fernando Carulli şi Leo Brouwer. A fost interesant de urmărit cum gradul de dificultate al bucăţilor muzicale creştea direct proporţional cu vârsta interpreţilor.

În general, copiii care studiază muzica îşi ţin reprezentaţiile în faţa clasei, la serbări sau în familie. Scoaterea lor în lume, într-un spaţiu neconvenţional, pare o idee bună şi stimulativă. În astfel de situaţii, muzica devine pentru ei mai mult de o simplă disciplină şcolară. Contactul cu scena, alta decât cea de la şcoală, este esenţial în formarea unor viitori muzicieni. Şi cu cât mai repede sunt aruncaţi în faţa publicului, cu atât vor fi mai bine pregătiţi. De aceea cred că astfel de evenimente trebuie să aibă loc mai des.