Mărţişorul este o unealtă aparte în instrumentarul folosit de oameni pentru mai buna relaţionare. Ciudăţenia sa vine de la faptul că valoarea îi este mult mai mare când lipseşte, decât atunci când bălăngăne pe vreun rever ori se prăfuieşte prin sertare. Mai exact, cine dăruieşte mărţişoare şi-a făcut doar datoria, nu merită elogii. Cine nu dăruieşte, în schimb, riscă să putrezească la colţul de ruşine.
Anotimpurile s-au modificat, încălzirea globală ne schimbă obiceiurile, termometrele luptă din greu să se adapteze, dar mărţişorul a rămas la locul lui. A furat statutul de vestitor al primăverii de la ghiocel, care răsare mai nou în decembrie, şi este pregătit pentru a deveni, dacă e cazul, vestitorul verii, al iernii sau, de ce nu, al inundaţiilor de primăvară. Orice fenomene s-ar întâmpla pe 1 Martie, şnurul alb-roşu trebuie să atârne mereu „pentru că aşa se face”.
Mărţişorul este un conglomerat. Este amintirea copilăriei, este convenţionalismul demonstraţiilor de respect învăţate în şcoală, e înlocuitorul ultra-minimalist al discursului de iubire. E un îndemn la tăcere: „Ţi-am adus un mărţişor fiindcă te iubesc”. „Păi şi nu puteai să mi-o spui tu, cu propria-ţi gură?”. „Puteam, dar uite că o făcui mai bine tăcând”. Şi uite aşa, cel care trăieşte mai puţin decât o insectă îşi termină misia de o zi şi se cufundă în uitare.
Mărţişorul stimulează natural ipocrizia. El nu se refuză, oricât de oribil, penibil, grotesc sau de prost gust ar fi, indiferent cât de tare te înţeapă cel care vrea cu tot dinadinsul să ţi-l săgeteze în piept. În plus, de la an la an, mica sa rămăşiţă de poezie şi simbolism suspină tot mai greu sub muntele comercial răsărit deasupra. Mărţişorul este pentru primăvară ceea ce Ştefan Hruşcă este pentru iarnă, doar că nimeni nu s-a trezit încă să inventeze cântece de mărţişor.
Preferatul meu este mărţişorul în plic, un fel de verişor mai tânăr, diplomatic şi inofensiv al plicului cu şpagă. De nişte ani încoace, a apărut şi un frate mai mic al său: mărţişorul virtual. Ăsta e ca şi steaua din poezia lui Eminescu: „Azi îl vedem, şi nu e”. Dacă dăruirea unui mărţişor real, cu şnur şi brizbriz-uri, mai are un oarecare farmec, e greu de imaginat o insultă mai elegantă pentru o femeie decât să-i forwardezi unul virtual.
Cu mărţişoarele e ca şi cu ţigările - de la o vârstă ar fi bine să te laşi de ele. Mai bine spune-le femeilor verde în faţă că ţi-s drage, grozăvie pentru care nici nu trebuie să aştepţi începutul lui martie. Doamnelor şi domnişoarelor, cei care v-au înţepat deja cu acele mărţişoarelor voiau doar să vă spună că vă iubesc, dar şi-au găsit mai uşor portmoneul decât cuvintele. Vă mulţumim pentru că existaţi în noi, pentru că existăm în voi. Să aveţi o primăvară frumoasă!