Într-unul dintre cele mai pitoreşti sate din Bihor, un meşteşug din străbuni este păstrat încă viu. La Vadu Crişului, familia Hasas este renumită ca fiind singura care mai reuşeşte să ducă faima olarilor din zonă mai departe.

Petru şi fiica sa, Maria, comercializează farfurii, ulcioare, căni sau chiar trofee realizate cu mâna lor pe roată, dintr-un lut gras, extras din apropierea casei lor, care prin ardere la 1.500 de grade devine ceramică albă, unică în Europa. BIHOREANUL vă prezintă tainele acestui meşteşug vechi de secole.

Sat de olari 

Prin anii `30, Vadu Crişului era un sat de olari. Peste 90 de familii se ocupau cu acest meşteşug, fiecare având o tehnică specială şi creând un anumit tip de vas. "Pentru a extrage lutul din pământ, ei munceau împreună, săpau în adâncime vreo 30-50 de centimetri şi împărţeau apoi ceea ce au găsit", povesteşte Maria Hasas Póli, acum în vârstă de 30 de ani, educatoare şi, în timpul liber, şi olăriţă. 

Lutul scos era transportat cu căruţa şi depozitat în curtea fiecărui meşter, într-o groapă unde se punea la înmuiat. După două zile, era scos şi tăiat cu mezdreaua, un instrument folosit pentru a zdrobi bucăţile mari şi a înlătura impurităţile. Apoi, fiecare olar se ducea în mijlocul satului, unde se afla un malaxor, adică o maşină ce transforma lutul în fâşii subţiri, care în continuare erau frământate şi bătute în mâini, pentru a ieşi bulele de aer. 

După ce lutul era pregătit, se punea bot peste roata olarului, iar meşteşugarul îi dădea o formă. De obicei, bărbatul se ocupa cu olăritul, iar soţia cu pictatul. Vasele erau apoi puse în căruţă, iar olarii se duceau la târguri cu ele, fiecare în zona în care credea că va avea succes. "Bunicii mei, de exemplu, mergeau la pieţele din Săcuieni, Marghita, Beiuş şi Zalău. Înainte de comunism, nu se cereau bani, ci făceau schimb cu fermierii de acolo pe porumb, grâu sau chiar pe viţei", povesteşte Maria. O dată pe an, însă, olarii din Vad se strângeau împreună şi mergeau la târgul de la Negreni. 

Ca în Filipine

Oalele realizate de meşteşugarii din Vadu Crişului au devenit tot mai populare în rândul românilor, care le-au lăudat apoi şi peste hotare. "Bunicul meu vindea în special strecurătoare francezilor. În urmă cu 20 de ani, un cercetător pasionat de ceramică din Franţa, care a călătorit peste tot în lume, a ajuns şi în Vadu Crişului, după ce a auzit că aici sunt mulţi olari, şi a fost uimit de frumuseţea lutului din zonă. El ne-a spus că a mai văzut aşa ceva numai în Filipine", mai spune tânăra. 
De-a lungul timpului, tatăl Mariei, Petru Hasas (foto), acum în vârstă de 65 de ani, a preluat pasiunea părinţilor săi şi a dus-o mai departe, realizând cu mâinile sale dibace căni, farfurii, ulcioare, cante pentru apă sau oale de sarmale, tot pe "reţeta" tradiţională.

Ceilalţi olari din Vad au dispărut odată cu timpul. Din mulţimea de familii, zice Maria, au mai rămas doar câteva persoane care mai ştiu meşteşugul: membrii familiei ei, singura din sat care a reuşit să facă din această îndeletnicire o afacere, Szolga Geczi Iuliana (o femeie în vârstă de peste 80 de ani) şi o tânără (nora unei artiste a olăritului din sat) care încearcă să se perfecţioneze singură.

Din pasiune

Maria a prins dragoste de olărit încă de când era mică, de pe vremea când îşi ajuta tatăl cu cele mai simple munci. "Cum mama a murit de tânără, am stat mai mult pe lângă bunica şi aşa am învăţat să pictez oalele. Când am crescut, am început să fac şi farfurii sau alte vase mai mici. Dacă erau vândute, tata mă răsplătea întotdeauna", povesteşte tânăra, acum în concediu de maternitate după ce a născut două fetiţe. 

Până în decembrie, când se va întoarce la catedră, ca educatoare în satul Beznea, comuna Bratca, vrea să se perfecţioneze, exersând cât mai mult la roata de olărit. 

Arse la 1.500 de grade 

Vasele create de Maria şi de tatăl ei sunt realizate tot din argila străbunilor, care mai există, încă, pe un deal din apropierea casei. Lutul trece în continuare prin acelaşi proces, dar, spre deosebire de înaintaşii lor, cei doi lucrează pe o roată electrică, unde nu mai este nevoie de picior pentru a o pune în mişcare. 

După ce sunt realizate, vasele sunt puse la uscat. Unele dintre ele sunt apoi pictate cu oxid de mangan, o substanţă care se găseşte pe suprafaţa solului, după ploaie. În acest proces nu sunt folosite pensulele, pentru că lasă urme, ci cornuri de animale. 

"În cuptorul în care se ard, trebuie să intre peste 100 de vase, care se pun unele peste altele. Pentru că sunt supuse unei călduri de peste 1.500 de grade Celsius, unele dintre ele se pot crăpa sau să îşi schimbe forma", explică olăriţa. 

În timpul arderii, vasele se înnegresc, dar se curăţă şi în final iau culoarea albă, devenind astfel produse din ceramică. Ele sunt apoi glazurate (foto) cu una dintre culorile folosite de strămoşii olari din Vadu Crişului: verde închis, cafeniu sau crem.

Comenzi inedite 

Cu ajutorul soţului său, Emanuel, expert în management, Maria nu numai că a prins curaj să creeze tot mai multe obiecte inedite, ci în ultimii ani a devenit mai cunoscută. Olăritul a devenit afacerea lor de familie. Îşi "desfac" produsele doar la târgul de la Negreni, iar în rest primesc comenzi. 

Cele mai recente creaţii, predate în urmă cu trei săptămâni, au fost mai multe creuzete, nişte piese mici din componenţa narghilelelor. "Înainte de a spune că putem onora comanda, noi îi întrebăm pe clienţi cum vor să arate sau dacă au sugestii şi facem câteva probe să vedem dacă ne ies, în cât timp şi la ce costuri", adaugă Maria. Aşa au ajuns să realizeze, de pildă, şi tot felul de cupe şi trofee care au fost înmânate în cadrul unor concursuri. 

Preţurile sunt la îndemână. În funcţie de mărime şi formă, bolurile costă între 8 şi 30 de lei, iar preţul oalelor de sarmale este calculat de la 15 lei per litru. Preţurile ulcioarelor decorative pornesc de la 20 lei şi ajung până la 60 lei, în funcţie de mărime. 

Un nou atelier 

În prezent, casa olarilor este în şantier. Artiştii îşi doresc să aibă un atelier de creaţie, unde să poată să aducă şi turişti sau să ţină cursuri de olărit. Din banii proprii vor să transforme terenul unde se afla până nu demult grădina casei într-o construcţie de 300 metri pătraţi, în care curioşii vor putea participa la întregul proces, de la pregătirea lutului, până la arderea acestuia. 

"Se va trece dintr-o cameră în alta, iar la final vrem să amenajăm şi o expoziţie, unde doritorii vor putea cumpăra ce le face cu ochiul", mai spune bihoreanca. Până acum au reuşit să ridice pereţii, dar peste doi ani speră să organizeze primele cursuri de olărit. Căci numai aşa tradiţia va putea dusă mai departe...

TRADIŢIE ÎMPĂRTĂŞITĂ
Maria, dascăl în olărit

Din 2011, de când este dascăl în satul Beznea, Maria Hasas Póli şi-a dorit să-i înveţe şi pe cei mai mici tainele olăritului. "După o vreme am primit o clasă goală unde să pot să ţin un atelier, iar şcoala împreună cu primăria de acolo mi-au cumpărat roţi pentru olărit şi cuptor. Copiii au început să vină, după ce se încheiau cursurile", povesteşte bihoreanca. 

Până să intre în concediu, la atelierul ei veneau copii şi adolescenţi, iar creaţiile lor erau vândute la diferite târguri organizate de şcoală cu ocazia sărbătorilor de iarnă sau de Paşti. De fiecare dată, din banii adunaţi Maria cumpăra câteva vopsele noi şi îi ducea pe copii la teatru, cinema sau în excursii în natură.

(credit FOTO -VIDEO Paul Lelea)