Mama păpuşilor: Întemeietoarea teatrului de păpuşi din Oradea este o supravieţuitoare de la Auschwitz

O întâlnire cu Gabriela Bone seamănă cu prezentarea unui scenariu de film, singura diferenţă fiind faptul că toate poveştile acesteia chiar au avut loc cu adevărat.

La 15 ani şi-a pierdut aproape întreaga familie la Auschwitz, ea însăşi fiind supusă unor chinuri groaznice. Odată scăpată din ghearele morţii, însă, a avut puterea să-şi învingă traumele, înfiinţând prima trupă de teatru de păpuşi din Oradea (devenită mai apoi Arcadia), spre bucuria a zeci de mii de copii.

Viaţă furată

Gabriela Bone s-a născut în 1927 la Târgu-Mureş, într-o familie de evrei, Hamlet, având o soră şi trei fraţi mai mari. Petrecută într-o casă spaţioasă, copilăria i-a fost presărată de jocul cu păpuşile, pe care le-a iubit mereu, dar nu pe oricare, ci pe cele "cu viaţă", cum povesteşte bătrânica despre cele ce puteau fi mânuite, însufleţite. "În oraşul natal, părinţii mei au avut o fabrică de oglinzi. Şi acum cred că mai e acolo", povesteşte Gabi neni, cum îi spune asistenta pe care Comunitatea Evreiască din Oradea a trimis-o să o ajute la bătrâneţe.

"Am făcut patru clase elementare şi apoi Liceul de fete Unirea", îşi aminteşte bătrânica prima parte a adolescenţei. Cea de-a doua a petrecut-o pe buza morţii: când avea 15 ani, împreună cu toată familia - părinţi, fraţi, bunici, unchi - a fost îmbarcată într-un tren spre lagărele de la Auschwitz-Birkenau. "Ungurii ne-au deportat, am fost duşi cu vagoanele pentru animale, câte 70 într-un vagon, toţi în picioare. La intrarea în lagăr am văzut un coş mare pe care ieşea fum. Mama ne-a spus atunci: «Vedeţi, asta înseamnă că e o fabrică mare aici şi vom munci»", îşi aminteşte Gabi neni iluziile pe care şi le făcuseră ai ei despre locul unde aveau să fie exterminaţi, prin lichidarea pe loc, prin înfometare ori prin experimente "medicale" sălbatice, peste un milion de oameni.

La "îngerul morţii"

La debarcare, evreii au fost "triaţi", iar Gabriela şi sora ei mai mare, Viorica, au fost separate de restul familiei. "Ne-au despărţit fără să ne putem lua măcar rămas bun", îşi aminteşte bătrânica, gâtuită de lacrimi.

Părinţii şi bunicii, avea să afle mai târziu, au fost duşi direct la crematoriu, pentru că nu erau apţi de muncă, iar fraţii într-un alt lagăr, unde au pierit. Gabriela şi sora sa au ajuns chiar în faţa doctorului Josef Mengele (foto), cel care a condus în calitate de căpitan SS "selecţiile" evreilor deportaţi din toată Europa, hotărând exterminarea lor pe loc sau păstrarea în viaţă, pentru experimente inumane.

"Când am coborât din tren mi-a spus un polonez să zic că am 16 ani, că altfel ajungeam la crematoriu. Mengele ne-a pus să ne dezbrăcăm în faţa lui, în pielea goală, ca să vadă că suntem destul de sănătoase". De altfel, Gabi neni spune că doctorul supranumit "îngerul morţii" şi-a găsit o amantă printre evreicele din Târgu Mureş. "Era o fată extraordinar de frumoasă şi a luat-o cu el. Stătea cu el chiar şi la masă. Din câte ştiu, deşi a supravieţuit, nu s-a întors în România", zice bătrânica.

"Dacă veţi munci, veţi trăi"

Primele luni, Gabriela le-a trăit în condiţii inumane, într-un aşa-zis bloc unde femeile scăpate temporar de crematoriu dormeau pe pământ şi primeau hrană la apelul de dimineaţă şi seară, când erau aliniate şi trebuiau să-şi dea din mână în mână o oală cu mâncare. A avut noroc - aşa cum alţi mulţi evrei avuseseră cu celebrul industriaş Schindler - cu directorul unei fabrici Siemens care producea pentru industria de război. "Era un domn cumsecade, care a ales 200 de evrei să lucreze pentru el. Ne-a luat şi pe mine şi pe sora mea, iar asta înseamnă că ne-a salvat viaţa. Aşa se spunea prin lagăr: dacă veţi munci, veţi trăi", povesteşte supravieţuitoarea.

Pentru că lucrau în fabrică, Gabriela şi Viorica au fost mutate într-o altă parte a lagărului, unde, deşi stăteau tot în barăci fără căldură, măcar aveau un pat unde să doarmă. Cele două surori se încurajau reciproc şi, chiar dacă toată lumea ştia că hornul imens de unde iese un fum negru şi gros era de fapt un crematoriu uman, au refuzat să creadă că putea fi real. "Nu credeam că poate fi băgat în cuptor un om care încă trăia", spune supravieţuitoarea. Mai târziu a aflat că într-o singură noapte ţiganii din lagărul alăturat fuseseră arşi cu toţii şi, mai apoi, mulţi dintre evrei. "Lungă vreme n-am putut uita mirosul care plutea deasupra...", spune Gabi neni.

Pentru zâmbete

Când au fost eliberate de Armata Roşie, surorile Hamlet au fost trimise înapoi la Târgu Mureş, unde casa lor fusese dată "unor străini", ele primind de la Comitetul Evreiesc o cameră şi o bucătărie. "Ne-au dat şi haine, am fost mulţumite", zice supravieţuitoarea, care la ieşirea din lagăr nu avea nici 30 de kilograme. Alături de sora ei a acceptat să lucreze în fabrica de oglinzi care în trecut aparţinuse familiei lor, începând să colaboreze totodată cu croitoria teatrului de păpuşi din oraş.

După câţiva ani, Gabriela s-a căsătorit cu un orădean care lucra la Sfatul Popular şi s-a mutat în Oradea. Revenind la pasiunea din copilărie, a înfiinţat aici prima trupă de teatru de păpuşi. Oficial, o secţie dedicată copiilor exista deja în cadrul Teatrului de Stat, dar avea doar o sală dărăpănată şi friguroasă pe strada Iosif Vulcan şi nu prea producea spectacole. Femeia a căutat să strângă în jurul ei oameni inimoşi şi pricepuţi şi, în şase ani - din 1955 până în 1961 - a reuşit să formeze o trupă adevărată, pentru care obţinuse actuala sală Arcadia din Pasajul Vulturul Negru.

"La început am fost şase oameni, iar când am terminat organizarea am ajuns vreo 60", spune prima directoare a teatrului de păpuşi orădean, care în perioada directoratului ei şi-a câştigat independenţa faţă de teatrul dramatic. "M-am luptat să primesc fonduri de la Primărie, chemam toţi oamenii de vază ai oraşului la spectacole. La final, când cădea cortina, apărea doar o mână pe scenă, iar actorul spunea: «De mâna aceasta depinde să dăm cultură copiilor»", îşi aminteşte Gabi neni.

Camion de la Gheorghiu-Dej

Pentru a promova teatrul de păpuşi, Gabriela şi-a pledat cauza până şi în faţa conducătorului partidului şi statului din anii '50-'60, Gheorghe Gheorghiu-Dej (foto), convingându-l să aloce pentru trupa din Oradea un camion. L-a transformat apoi într-un fel de autobuz pentru a duce trupa la spectacole în judeţ. "I-am spus lui Dej că şi cultura pentru copii era importantă. M-a ascultat şi ne-a dat imediat un camion. Până atunci ştiţi cum călătoreau actorii în comune? Cu căruţa!", îşi aminteşte fosta directoare.

Ataşată mereu de cei mici, înainte să părăsească Teatrul de Copii, Gabriela a vrut să le mai facă o bucurie celor mai necăjiţi dintre ei. "Am adunat 300 de păpuşi pe care trupa nu le mai folosea şi le-am împărţit în centrul oraşului. Ştiţi, păpuşile de teatru trăiesc atât timp cât cineva le foloseşte", zice bătrânica, alintată de foştii colegi "mama păpuşilor".

La 87 de ani, Gabi neni îşi trăieşte frumos bătrâneţea. E mamă şi bunică şi, în ciuda suferinţelor prin care a trecut în lagărele în care putea muri în orice clipă, nu uită să zâmbească şi să se bucure de viaţă. Însoţită de infirmieră ori de cei dragi, iese la plimbări şi se duce deseori la sediul Comunităţii Evreieşti, unde joacă rummy cu alţi pensionari. "Dacă nu faci nimic, mai rău îmbătrâneşti", îşi explică ea tabieturile. Or, ea a reuşit să rămână, în ciuda traumelor, un suflet tânăr.

Ani de zile după întoarcerea din lagăr, Gabriela Bone şi-a propus să-şi blocheze amintirile, pentru a putea deveni o tânără cât mai... normală. Şi aşa a şi făcut. La bătrâneţe, însă, a vrut să viziteze locurile groazei şi s-a dus într-o excursie organizată la Auschwitz. A vrut să se împace cu destinul şi să aprindă 6 lumânări pentru cele tot atâtea milioane de victime ale Holocaustului din Al II-lea Război Mondial.

"Totul e posibil cu voinţă, atât pot să spun. Dacă n-aş fi avut voinţa şi speranţa că trebuie să existe şi altceva pe acest pământ decât chin, suferinţă şi moarte, nu aş fi supravieţuit", spune Gabi neni.