Maria Haiduc: „Mi-am dorit să fim o armată a folclorului!”. Un interviu „din sertar” cu Doamna cântecului popular din Crișana, la despărțire

BIHOREANUL publică, azi, în ziua în care îndrăgita interpretă de muzică populară Maria Haiduc își ia rămas bun de la cei care au iubit-o, un interviu inedit pe care artista l-a acordat, cu câțiva ani în urmă, universitarului bucureștean Alexandru Carțiș, el însuși cântăreț de muzică populară și „copil de suflet” al vestitei bihorence.

„În perioada în care am lucrat împreună la volumul autobiografic al dumneaei, Viață și Cântec (2022), i-am luat un scurt interviu, pe care am convenit atunci să nu îl oferim încă presei, ci să îl păstrăm pentru un moment festiv sau aniversar. Din păcate, așteptarea noastră nu a dus către un moment de sărbătoare, ci către unul de profundă tristețe. În aceste zile grele pentru toți cei care am iubit-o și prețuit-o pe doamna Maria Haiduc, vă transmit acest interviu cu speranța că, în măsura în care îl veți considera potrivit, ar putea fi publicat în ziarul BIHOREANUL, ca un omagiu adus memoriei sale”, a transmis redacției Alexandru Carțiș.

În acest interviu, Maria Haiduc vorbește, oferind informații neștiute, despre începuturile și ascensiunea sa în lumea artistică, despre Oradea și Bihorul tinereții sale, despre colegii alături de care a cântat, dar și lansează mesaje cu miez și tâlc către cei care fac sau consumă folclor în zilele noastre... Rămas bun!

Alexandru Carțiș: Doamna Maria Haiduc, după cum știm, este un nume de referință pentru folclorul bihorean și românesc, dar și pentru tot ceea ce înseamnă cultura locală, bihoreană și națională, din perspectiva muzicii, a artei scenice și a unei vieți închinate cântului și românismului deopotrivă. Ce v-a adus în lumea muzicii? Care a fost itinerarul?

M.H.: M-am născut într-o familie cu poezii și cântec. Tăticul meu mă îndemna să recit, să-mi placă poezia, iar mămica mea, să-mi placă cântul. Ea cânta foarte, foarte frumos. De altfel, până când a plecat „mai încolo”, a fost cântăreață în Corul Bisericii, cea de lângă poliție („Sf. Gheorghe”, Parcul Traian – n.n.). Ea cânta cântece bisericești, dar cânta și la toate întrunirile noastre de familie, și colinde și cântece religioase, dar și cântările care se cântau la ea în sat, la Inand, cu o voce superbă, de soprană. Eu am preluat și de la tăticu și de la mămica, fiindcă nu sunt soprană, sunt altistă. Sunt multe de zis... O viață de cântec! Cum am început să cânt? De la grădiniță, cântările de la grădiniță, după aceea, la școală alte cântări, în corul școlii, mai târziu, până când am mers la „lucru”. În 1955 s-au desființat toate școlile tehnice din țară, iar eu eram anul II la Școala Tehnică Financiară din Oradea. Tăticul zicea: „Ești plăpândă, ești slăbuță, te suflă vântul. Locul tău este într-un birou. Ai un scris frumos, să stai în birou și să îți faci treaba acolo!”. Nu a fost să fie... S-a desființat școala, toată lumea a mers să lucreze, deoarece era o politică a statului în acei ani: să se lucreze, să se muncească.

A.C.: Industrializarea.

M.H.: Industrializarea țării. Și, atunci, toată lumea trebuia să participe la acest lucru, pentru salariu, firește, cu toate că se făcea și muncă voluntară. De exemplu, la construcția blocurilor de pe Magheru, toată familia mea, frații, soțul, toată lumea, cu cărămida din mână în mână, ca, ulterior, și eu să locuiesc într-unul din acele apartamente.

A.C.: Cum ați ajuns în lumea muzicii? Care a fost momentul zero, să îl numim așa?

M.H.: Unde am lucrat eu, la Fabrica de Încălțăminte „Crișul”, era, o dată pe lună, spectacol. Era o sală mare de spectacole, cu o scenă și angajații, câțiva dintre angajați: doamna care se ocupa de asta, Friedman Magda o chema, cânta la pian; la trompetă, unul dintre angajați. Deci, erau și oameni care făceau muzică. I-a adunat președintele de sindicat, cum era pe vremea aceea, și a făcut un nucleu de muzicanți și nu aveau solist. Pe mine mă auzeau la locul meu de muncă, tot „lălăind”, că doar nu puteam să lucrez și să nu cânt... M-au cooptat și pe mine acolo la 16 ani, cât aveam atunci și, de acolo, a început ascensiunea mea, pentru că nu cânta nimeni românește muzică populară, în Oradea, la ora aceea.

A.C.: Asta e foarte important de menționat.

M.H.: Acest lucru e foarte important. Se făceau concursuri între întreprinderi și, la un astfel de concurs, am participat și eu. Președinte de juriu a fost doamna profesoară de canto de la Școala de Arte, doamna Silvia Pop de Popa. Când m-a auzit cântând... Doamna Friedman Magda, de la fabrică, a zis: „Tu chinte, Marika, dragă, chinte!”. Eu am început „La oglindă”, pe versurile lui George Coșbuc, pentru că o știam de la școală. „O, ce frumos asta! Chinte!”. Dumneaei m-a acompaniat la pian și am cântat. Nu aveam repertoriu de Bihor. Nici nu era cunoscută această muzică, decât în anumite locuri, la țară, dar în concursuri sau festivaluri, nu. Ce auzeam la radio, acasă, eu îmi scriam într-un caiet anume; și acum am, pe undeva, caietul.

A.C.: Deci, păstrați caietele?

M.H.: Da, toate caietele și culegerile de folclor pe care le-am făcut pe teren și pe cele pe care le-am publicat mai târziu. Și, doamna profesoară s-a ridicat în picioare și a zis: „În sfârșit, aud, în Oradea, cântându-se românește!”. Și am luat locul I. Acesta a fost momentul. Imediat m-au luat la toate manifestările, cum era de 23 August, de 1 Mai, toate fabricile făceau manifestări la ei la întreprindere și eu mergeam cu președintele de sindicat. Eram atât de tânără și copil încă! Trebuia să vină cu mine, deoarece doar așa îmi dădea voie tăticul cu mămica. Tăticul meu era tot președinte de Sindicat, acolo unde lucra el și se cunoașteau. Fabrica de Cărămidă din Oradea, de exemplu, a început să se construiască la intrarea dinspre Cluj spre Oradea. A trebuit să se cânte pentru muncitori, la deschiderea fabricii. La Poligrafie, nu știu ce eveniment a fost. Aceasta se chema „Brainer Bela”: „Să vină tovarășa aia mică de acolo, bruneta, să ne cânte românește, pentru români”. Și, atunci, eu am început să îmi fac un repertoriu cât mai mare, din ce auzeam la radio: hore, sârbe și cântece pe care le-am învățat de la mămica mea, de la cei din sat, din Inand.

A.C.: Asta demonstrează, încă o dată, cât de important este un mediu muzical acasă. Și cât de mult își pune amprenta asupra educației copilului.

M.H.: Da, pentru că, la noi se adunau frații tatălui meu sau se serba, după cum am spus mai sus, cu diverse ocazii și se făcea masă mare, așa, fiecare după posibilități, și se cânta, iar eu îi ascultam cu mare drag. Cântau în cor și, de multe ori, pe voci, fără să știu ce înseamnă acest lucru, la ora respectivă. Am început să îmi iau caiete încă din școala elementară și mai am unul păstrat, deoarece celelalte caiete s-au pierdut...

A.C.: Numele dumneavoastră se va lega, în puțin timp, de Orchestra Populară și de o schimbare, se pare, istorică.

M.H.: Cântând eu, așa, și fiind deja cunoscută în mediile astea, toată lumea știa de mine. Eu nici nu știam unde sunt instituțiile de cultură, însă eram cunoscută. Eram un copil încă, dar țineam la locul meu de muncă. Eram, aș putea spune, un copil responsabil, care a avut grijă și de frații mai mici și am prins un simț aparte, responsabil. Orchestra Populară „Dankó Pista” a Filarmonicii de Stat din Oradea, așa se chema, era compusă din trei familii de rromi, de țigani, foarte talentați. Nu cunoșteau note, erau tutiști „din cap până în picioare” și nu uitau ce au de cântat. Nu aveau școală, însă, dacă le cereai un „Do Major”, acela era „Do Major”, nu altceva, sau orice altă tonalitate. M-au primit cu multă căldură, imediat, zicând: „Asta e fata noastră!”. Erau foarte buni în ceea ce făceau și aveau nativ acest lucru. M-au auzit cântând și le trebuiau soliști. Îi aveau pe Traian Hurgoi și pe Maria Dumitraș, două persoane mai mari decât mine cu 20 de ani, cu niște voci studiate (au făcut canto clasic), dar ei trebuiau să cânte muzică populară și românească și ungurească. Maria Dumitraș, știind limba maghiară bine, mai cânta, mai ales când erau spectacole în zone cu preponderență maghiară, și două-trei piese maghiare. Până la urmă, s-a interzis acest lucru și au ales să angajeze solist de limba maghiară. Astfel, au fost, ca soliști de limba română: Maria Dumitraș, Traian Hurgoi, Maria Haiduc. În fiecare an dădeam concurs. La fiecare sfârșit de stagiune se făcea concurs pentru ocuparea posturilor noastre, să vedem dacă le reocupăm, dacă nu am făcut nu știu ce greșeli în anul precedent.

A.C.: Era o atenție constantă la nivelul calității.

M.H.: Da. Să vedem cine mai vine, dacă-i depășesc pe ai noștri, îi luăm pe aceia, aceasta era politica. În ceea ce mă privește pe mine, m-am străduit să îmi fac repertoriu, să culeg piese neaoșe bihorenești, cu texte frumoase. Nu știam de existența culegerilor de folclor în Bihor, deși Bartók Béla a făcut o muncă serioasă aici și are acea culegere bogată, însă cine avea acces la acele materiale și să învețe de acolo? Direcțiunea Filarmonicii a instituit o hotărâre pentru a se culege folclor. Probabil au primit directive de la Ministerul Culturii, asta nu știu, dar atunci când ni s-a spus, am făcut bagajul și am plecat în culegere de folclor în Regiunea Crișana, cu doi muzicanți după noi.

A.C.: Cu magnetofonul, bănuiesc.

M.H.: Cu magnetofonul, bineînțeles, și cu mașina de la Centrul de Creație. Am mers și, din timp fiind anunțați directorii de școli, care știau cine cântă (bătrânele satului și muzicanții satelor), i-au adunat într-o sală de clasă și acolo am cules: astăzi, cinci de aici... Am mers toți cei trei soliști de care am amintit mai sus, „celebrul Trio”. Și, am început să căutăm textele, să aibă cap și coadă, că nu poți cânta aiurea. Trebuie să aibă o tematică, un mers firesc. Eu așa am înțeles și așa am făcut. Niciodată nu mi s-a refuzat la Radio sau la Electrecord vreo piesă, datorită textelor.

A.C.: Cum s-a ajuns la Orchestra Crișana?

M.H.: Orchestra „Dankó Pista” nu suna bine! I-am întrebat pe muzicanți care, după cum am spus, erau parte a trei familii, cine a fost acest Dankó Pista, însă nu mi s-a putut răspunde. Nu a auzit nimeni... Am întrebat în stânga și în dreapta, dar fără succes. Trec câțiva ani, după ce am dobândit puțină „forță” în orchestră, într-o zi, la o ședință de sindicat, am pus următoarea întrebare directorului, Ștefan Toth (zidar de profesie; la teatru directorul era pantofar): „Cine a fost Dankó Pista?”. S-au uitat unul la altul, întâi, au făcut o glumă, râzând, că a fost neam cu cutare, că a fost violonist. Zic eu: „Bine. De unde era, din ce sat?”. „Nu a fost nimeni. Nu am știut ce nume să dăm când s-a înființat Orchestra. Noi de noi”. În ideea aceasta, nu am mai zis nimic, pentru a nu jigni pe nimeni, fiindcă eram colegi toți. A doua zi, am mers la director în birou și am zis: „Tovarășe director, vreau să schimbăm numele acestui ansamblu. Că nu de ei depinde, ci de o țară întreagă!”. „Și, acuma, tovarășa Haiduc, ce propui?”, întreabă el. „Să se numească Crișana, pentru că suntem în regiunea Crișana!”. De a doua zi, așa a și fost. M-am întors la colegi, radiind, cu documentul semnat și ștampilat prin care se stabilea modificarea. Concert-maistrul, Dezideriu Ardelean, violonist din Tinca, zice: „No, ce ai făcut, Mărioară?”. „De astăzi, ne numim Crișana!”. Toți șușoteau! Hurgoi și Dumitraș au făcut ochii mari, nevenindu-le să creadă, mai ales că erau cu 20 de ani mai mari decât mine.

A.C.: Mare curaj, pentru o tânără, în vremurile acelea!

M.H.: Toată sunt piele de gâscă, doar când îmi amintesc.

A.C.: Și, astfel, a luat ființă Orchestra „Crișana”.

M.H.: Am făcut imediat afișe noi, cu Orchestra Populară „Crișana”. De atunci, scene și turnee. Turnee peste turnee. Lozinca era următoarea: „Pentru promovarea folclorului bihorean în țară!”. Îți dai seama, în toate satele, de unde se pune harta în cui, până la Dunăre, până la Prut, până în Banat și Arad, toată țara, toate satele. Turnee de 30-35 de zile. Nu doar noi făceam acest lucru, deoarece ne intersectam cu colegi din alte zone. Era o bucurie! Îi știam doar de la radio, televiziune nu era. Era extraordinar să îi cunosc pe marii soliști! Când veneau și ei în Crișana, întrebau de mine. Pe Ion Cristoreanu, pe Ioana Radu, i-am dus la părinții mei acasă pe Lucreția Ciobanu, Ion Dolănescu, Irina Loghin, Benone Sinulescu, toți: „Haideți să vedeți unde am copilărit eu!”. Mămica știa și, întotdeauna, făcea plăcinte cu cartofi, cum se făceau la noi.

A.C.: Ați avut prilejul de a fi în aceeași generație cu mari nume ale folclorului românesc.

M.H.: Da! Sofia Vicoveanca și câți alții... Elena Roizen, Elisabeta Ticuță, Angela Moldovan. Cu Angela Moldovan m-am întâlnit la Moscova, la Festivalul Tineretului și Sportului, în 1957. Ea și Ion Cristoreanu au fost delegați acolo, cu Ansamblul „Ciocârlia”, iar pe mine m-a trimis UTM-ul din Oradea, când lucram la Fabrica „Crișul”.

A.C.: Ocazie cu care „ați furat” Orchestra Angelei Moldovan.

M.H.: A, da, păi am cântat la „Bolșoi” Teatr. Ei s-au dus ca artiști, eu am mers din sfera politică. Cine să mă știe ca artist? Eram la început. Am fost la o recepție cu toți ambasatorii acreditați la Moscova și acolo au cântat ei, Ion Cristoreanu și Angela Moldovan, atunci i-am cunoscut. Nu știu de unde auziseră șefii lor că mai este una, din Crișana. Am cântat „Mărs-o badea la Tinca” și alte cântece vechi.

A.C.: Cum erau acele turnee? Erau ușoare?

M.H.: Vai! Vreau să spun următorul lucru: atât erau de ușoare, mai ales iarna, pentru că începeam turneele în 5-6 ianuarie, 30 de zile, și adunam, de multe ori, gerul de pe pereții căminelor culturale. Teatrele erau mai rare, acum sunt mult mai multe, e altceva, și iarna nici nu se înghesuiau spectatorii, din cauza frigului. Nu a contat! Luam hainele acelea din valiză, groase, din pânză, care erau ca gheața. No, pune-le tu pe tine! Ce coafor? Dar ce machiaj? Noi ne machiam, una pe alta. Întâi am învățat de la bucureștencele care au colaborat cu noi, că nu aveam de unde ști cât și cum să pui la machiaj. A fost frumos. Bine că am rezistat! Au fost niște ani foarte grei, dar foarte plăcuți, pentru că ne bucuram de primirea pe care ne-o făceau spectatorii. Extraordinar ce primire ne făceau. Să mergi tu, de exemplu, la Bârlad: „Ia să vedem ce cântă ăștia?”. Habar nu aveau ce cântăm, dar era varietate de costume, era bucuria noastră, aveam tricolorul cu noi, ceea ce însemna foarte mult pentru conaționalii noștri.

A.C.: Un episod mai aparte?

M.H.: Veneam după un spectacol, la Constanța, într-o vară, de la Teatru spre cazare. Era un drum în pantă, parcă îl văd și acum, cum am tot coborât. Doar noi eram pe drum, noi, soliștii. De ce? Ne adunam banii din diurne și, tot a treia seară, mergeam să mâncăm la restaurant.

A.C.: În rest, completați cu...

M.H.: În rest, cu „pită” și „clisă” și ceapă, și cârnați afumați, adică ne duceam toți, aveam asigurată mâncarea, fiecare după posibilități. Dar, în acea seară, am zis să mergem să mâncăm un grătar, la un anume restaurant. Noi eram vreo 6-7, cu bucureștenii care erau cu noi în turneu. Noaptea, pe la ora 1, doar noi eram pe stradă. Am început să râdem, fiecare spunea câte o glumă, având o cale lungă până la vagonul de dormit, la gară.

A.C.: Deci, dormeați în vagon?

M.H.: În vagon, da, era cum este și acum vagonul de dormit. Într-un astfel de vagon eram „cazați”, vagon tras pe linia moartă din gara localității în care aveam concert. Am râs, în acea noapte, pe stradă, încât nu ne interesa de nimeni și de nimic. În fața noastră, vin doi milițieni și ne opresc. „Bună seara!”. „Să trăiți!”, zic eu. „Nu e voie să faceți gălăgie!”, ne-au apostrofat ei. „Dar nu am făcut gălăgie, am cântat.”, am răspuns eu. „Dacă vă amendăm?”. „Astă seară am dat spectacol la dumneavoastră în localitate!”, tot eu fiind cea care ținea piept cu ei. I-am întrebat de unde sunt. Unul mi s-a părut mie, după ureche, și l-am luat pe limba mea, ardelenească. Nu a știut că noi suntem, deși știau de spectacol, și zice că e din Satu Mare. „Sunteți vecini de-ai noștri! Doar nu ne veți amenda!”, și am continuat glumele, împreună. Atunci i-am văzut prima și ultima oară. E o amintire plăcută.

A.C.: Sunteți, din câte se știe, singurul interpret bihorean care a avut curajul să abordeze din prelucrările lui Béla Bartók, care sunt, pe de o parte, foarte autentice, dar și dificile.

M.H.: Să știi! De exemplu, „Aluniș cu frunza-n Criș”, melodie din cele culese de Bartók, la care am pus text, dar mai sunt și altele în repertoriul meu. Am vrut să demonstrez, cântând astfel de piese, originalitatea acestor prelucrări locale.

A.C.: După toată experiența Orchestrei „Crișana”, ați trecut într-un alt moment al vieții de scenă, la Oficiul de Turism, cu serile românești, muzicale.

M.H.: Recomand tinerilor interpreți: dacă îți place muzica, cântă ce e mai frumos și cântă toate genurile, dacă poți. Dacă nu poți, stai în banca ta! Eu asta am făcut: am abordat, moștenind din familie romanțele cântate de părinți, cântecele vechi, pe versuri de Goga, Coșbuc, Eminescu și alții. Am început să cânt, fiind deja angajată la Orchestra Populară, la recepții. De exemplu, pentru toți conducătorii țării, la vânătoare, în interes de serviciu, sau cu alte ocazii de grad înalt, trebuia să se facă o seară românească. De la niciuna nu am lipsit, datorită repertoriului și, fără modestie spun acum, căldurii vocii mele, de care sunt conștientă. Asta a făcut să supraviețuiesc la Filarmonică, atâția ani. După aceea, ani de zile m-au rugat cei de la Oficiul Județean de Turism să trec la ei. Acolo, directorul a insistat să merg, spunând că mi-a fost de ajuns cu turneele și drumurile. Am început în Băile Felix, la Belvedere, care era nou, cu orchestră. Le-am spus: „Îmi dați un Do Major și veniți după mine!”. Așa am început să cânt cu ei, spunând ei că au un profesionist alături de ei, în sfârșit. Niciodată nu am avut vreo problemă cu ei. E foarte util ca orice cântăreț să știe măcar tonalitatea în care cântă. Unii de astăzi nici atât nu știu, dar sunt zilnic la televizor...

A.C.: Timp de 10 ani, ați dus parfumul romanțelor și al canțonetelor în localuri.

M.H.: Da, așa a fost. Nu am făcut mult traseism ci, indiferent dacă a fost sau nu câștigul maxim, am stat într-un loc. Nu am mers niciodată pe ideea liber-profesioniștilor. Nu sunt „coldușă”, așa că nu m-a interesat câștigul de moment. Vocea s-a rodat, iar, acum, la 80 de ani, răspunde la aceeași tonalitate, ca acum 40-50 de ani.

A.C.: Mai ales că, din 1990, din momentul pensionării, ați fost în continuă activitate.

M.H.: Nu am stat locului, dragă, am ieșit la pensie și am continuat să cânt. Am fost cooptată de Ansamblul „Nuntașii Bihorului” al Casei de Cultură a Sindicatelor, la propunerea lui Cornel Borza, care era solist acolo și care a crescut pe lângă mine. Acolo erau două cântărețe, Mariana Militaru și Florica Ruja, precum și Cornel Borza, coordonați de domnul regizor Mircea Popescu. Urmând să meargă într-un turneu în Republica Moldova, aveau nevoie de un cap de afiș, pentru promovare, așa că au considerat de cuviință să mă cheme pe mine. Am făcut cu ei foarte multe turnee, în țară și în străinătate, ultimul de acest gen fiind cel din Polonia, în 2018.

Maria Haiduc, alături de Alexandrul Carțiș, autorul interviului

A.C.: Întotdeauna ați avut o atenție sporită în a crește, pe lângă dumneavoastră, tineri interpreți, ajutându-i mereu. Ce v-a determinat să faceți acest lucru?

M.H.: În primul rând, nu pot să fiu invidioasă, nici nu sunt și mă bucur că îmi lipsește acest „talent”. M-am săturat să fiu singură. Noi, folcloriștii, trebuie să fim foarte mulți, dacă iubim neamul, țara și cântările noastre. Noi trebuie să fim primii care să luptăm pentru aceste trei cauze. Eu așa văd lucrurile. Și nu cu baioneta, nu cu pușca, ci cu asta. Așa, ai dărâmat tot răul din jur. Să ai cântece frumoase, neaoșe, să ai repertoriu frumos, nu vulgar, cu poante (sunt și cântece din acelea, nepotrivite). Asta m-a determinat să procedez așa. Întotdeauna am spus: să fim cât mai mulți, să fim o armată, o armată a folclorului. Mă bucur că suntem mulți. Mă bucur că se dau încă de la vârste mici, cu toate că nu agreez ce texte nepotrivite sunt cântate de copii, cu bădiță și mândruță la vârsta de 6 ani... Pe toți cei care cântă îi judec foarte aspru, deoarece nu sunt de acord cu kitsch-urile, cum au transformat mulți folclorul. Eu, să am această putere, i-aș desființa. Nu ai voie să deranjezi pe nimeni! Și pe floare și pe om îi poți iubi, dar trebuie grijă!

A.C.: Cum a fost incursiunea în lumea televiziunii, prin emisiunea de folclor prin care ați promovat tinerii interpreți și nu numai?

M.H.: Prima dată am fost la TVS, săptămânal era emisiunea de folclor și invitam din zona noastră, din Bihor, reușind să îi promovez. Când s-a aflat și mai departe, oricine a vrut să vină și din alte zone, a fost binevenit. Din nou am vrut să arăt că suntem mulți! Trebuie să ai un simț aparte, de a cuprinde omul cu vorbe, de a vorbi, de a te face plăcut. Indiferent unde m-am aflat, chiar dacă a fost ministru sau măturător de stradă, am știut să povestesc cu fiecare... Am avut emisiunea „Crișule, pe malul tău!”. Am mers cu unul din cameramani pe malul Crișului și a prins sălciile de acolo, într-un cadru superb, de acolo denumirea. Cinci ani am fost la TVS și, odată cu scoaterea emisiunii din grila de programe, am fost solicitată de cei de la Național TV Beiuș, pentru a continua acolo munca, pentru încă cinci ani. 10 ani de televiziune, complet dezinteresat, fără nicio remunerație, dar cu multe bucurii și satisfacții profesionale și personale. Am încercat să îmbin utilul cu plăcutul, pentru că am zis așa: „Sunt foarte mulți în zona Beiușului, o zonă puternică folclorică, care trebuie promovați!”. M-am bucurat de sprijinul colegilor mei din ambele televiziuni, care m-au ascultat și am realizat, împreună, emisiuni „jos pălăria”, fără modestie.

A.C.: Ați avut o grijă permanentă pentru folclorul curat și frumos și ați vrut să oferiți și celorlalți aceste bogății prin cele două volume editate de dumneavoastră, cu multă trudă. Vă rog să ne vorbiți puțin despre ele.

M.H.: Au fost o dorință de-a mea, cele două cărți, „Cântecele noastre” și „Cântecele mele”. Pentru prima, ideea a fost de la bun început, ca tot ceea ce eu cânt, să fie păstrat într-o carte, ca tineretul să vadă că există adevărate comori muzicale perene. Am trecut acolo numele interpretului și al celor care au făcut versurile, acolo unde se știe, împărțind cartea pe mai multe capitole, secțiuni, de la cântecele copiilor, la cântece patriotice sau la folclorul național. În al doilea volum sunt cuprinse piesele din repertoriul meu, text și partitură. Să știi că, din acest „mare” repertoriu - ai să râzi, și urmărește fenomenul la toți interpreții - am cântat doar o mică parte, deoarece este important să înveți publicul să memoreze câteva piese cu care te identifici ca interpret. Iubitorii de folclor trebuie să cunoască și să recunoască piesa și interpretul. Asta am constatat eu. Degeaba le aduc eu o piesă nouă, impactul nu e același. Spectatorii se uită și la ținuta ta, ca interpret, îi interesează jocul de scenă, ajungând chiar să te judece.

A.C.: E cel mai aspru critic.

M.H.: Da, și din această cauză mulți au rămas pe lângă. Poate talentați, dar nu au avut acel simț necesar pentru a reuși. „Mă, nu-i bine, hai să văd cum ar trebui să fie”. Adică, nu îmi fac poalele până peste genunchi, cum am văzut mai nou...

A.C.: Că tot vorbim de portul popular, ați adunat și piese din portul popular românesc și le-ați prețuit cu multă dragoste.

M.H.: Nu se poate fără mărgele, la o fată. Portul acesta al nostru e chiar așa, nobil, curat și frumos! Vor merge într-o expoziție într-un muzeu, acela le va fi destinul.

A.C.: Care ar fi câteva sugestii, sfaturi, pe care le-ați da, astăzi, nu doar celor care doresc să intre în lumea cântecului, dar și celor care sunt deja acolo?

M.H.: Cred că același lucru ca întotdeauna: să respecte costumul, să-și respecte zona din care face parte, să respecte linia melodică a cântărilor din acea zonă, obligatoriu, pentru că fiecare zonă are frumusețea ei și are unicitatea ei (nu poți confunda, decât dacă ești neavizat, Bihorul cu Aradul ș.a.m.d.), textul să fie adecvat, și în sine, dar și melodic, fără vulgarități. Un element important este ținuta scenică: nu te duci pe scenă să faci circ! Folclorul trebuie să rămână pur. Sunt mulți cântăreți care îl vulgarizează, care au făcut bucătărie din el. Nu ai voce, stai acasă, nu pe scenă! Nu compromite folclorul care, pentru poporul român, este sfânt. Altfel, își pierde noblețea, iar spectatorul este foarte exigent. Acest gen de muzică trebuie înțeles și, din păcate, la folclor, vorbim de prea puțini „înțelegători” și mai mulți „neavizați”. Sunt unii care își cântă, își „dărălesc” cântecul și ies afară din scenă, fără a spune nimic... Ieșea Traian Hurgoi, de exemplu, cu o pană în clop, cu o „botă” și o sticlă de apă și cânta din tot sufletul, încât cucerea orice public. Este bine să mai furăm câte ceva din cele bune de la aceste nume ale folclorului.

A.C.: Vă mulțumesc, din suflet, pentru timpul acordat și pentru frumoasele gânduri împărtășite!

M.H.: Cu acest gând voi încheia: întotdeauna mi-am dorit ca sălile de spectacole folclorice să fie arhipline, pentru toți românii! Mergeți la spectacolele de folclor! Ce nu vă place, nu aplaudați. Ce vă place, aplaudați frenetic. Asta ne ține ca națiune: folclorul și dragostea de neam și țară! Asta ne ține, altfel de mult poate ne duceam mai încolo... Din experiența mea, a familiei mele, ceea ce am învățat acasă, la biserică și peste tot pe unde am fost este că iubirea de neam e un deziderat mereu nobil și că niciodată nu ai voie să faci rău cuiva. Respectă-ți mereu aproapele, oamenii din jur și pe toată lumea!

Maria Haiduc, aniversată pe scenă la împlinirea a 80 de ani. A încetat din viață duminică, 7 iunie 2026, la 86 de ani.