Mentorul urban: Raluca Lazarovici Vereș scoate la lumină poveștile și oamenii din spatele palatelor Oradiei (FOTO)

O clădire poate fi descrisă în câteva minute: cine a proiectat-o, când a fost ridicată, ce stil arhitectural are. Pentru Raluca Lazarovici Vereș, însă, acestea reprezintă doar începutul.

Doctor în istorie și în romanistică, cercetătoare, editoare și traducătoare, ea caută oamenii care au locuit în spatele fațadelor, contextul în care orașul s-a schimbat și urmele pe care istoria le-a lăsat. De aceea nici nu se consideră un simplu ghid, ci un „mentor urban”: cineva care încearcă să-i ajute pe ceilalți să descopere Oradea dincolo de ce se vede.

Orădeancă prin alegere

Originară din Galați, Raluca Lazarovici a plecat la finalul anilor ’90 în Italia, îndemnată de părinți - tatăl jurnalist și mama doctor -, care au vrut ca cele două fiice ale lor să aibă studii înalte. „Tata spunea mereu: «Oricât aș investi în case n-are nicio valoare. Eu trebuie să investesc în capul vostru, pentru că oriunde veți merge, ceea ce veți avea în cap nu vă poate lua nimeni»”, povestește Raluca.

A absolvit Universitatea din Padova, apoi și-a făcut primul doctorat, în Romanistică, la Universitatea din Torino, cu o teză despre literatura și revoluția culturală în România lui Ceaușescu. A studiat apoi la Amsterdam și Paris, a predat la universitățile din Trieste, Udine și Calabria și a lucrat ani la rând în Italia ca mediator intercultural, inclusiv cu imigranți și instituții publice.

La Oradea a ajuns printr-o întâmplare personală. La un congres, l-a cunoscut pe viitorul său soț, Otniel Vereș, și a decis să lase în urmă viața profesională construită în Italia și să se stabilească în orașul lui natal, de pe Crișul Repede, în care mai fusese o singură dată, în liceu, la o olimpiadă de limba română.

Cultura, ca misiune

În 2013, Raluca și soțul ei au înființat la Oradea editura Ratio et Revelatio, care publică texte din aria largă a culturii umaniste. Directoare editorială, ea coordonează colecții de istorie și filologie, selectează și editează manuscrise, traduce și organizează proiecte culturale. În CV-ul ei se adună traduceri din italiană, pentru că Italia i-a rămas în suflet...

În 2024, activitatea sa de promovare a limbii și culturii italiene i-a adus Ordinul Steaua Italiei în grad de Cavaler, conferit de președintele Sergio Mattarella. Decorația i-a fost înmânată la Oradea de ambasadorul Italiei în România (foto), în fața membrilor comunității de italieni din Bihor, pe care Raluca a ajuns să-i cunoască bine. În 2020, chiar a început să-i cerceteze: a făcut al doilea doctorat, de această dată în istorie, la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca: „Italienii și evreii, între imigrație și comunitate în Cetatea Oradea, de la fondare până în zilele noastre”.

„Arheologie umană”

În studiul ei, cercetătoarea n-a urmărit doar cronologii și documente, ci a căutat oameni. Pentru comunitatea italiană a realizat interviuri ample despre motivele venirii la Oradea, identitate, familie, integrare și raportarea la oraș. Pentru istoria evreilor a folosit o abordare mai delicată, bazată pe discuții libere cu supraviețuitori ai Holocaustului și cu urmașii acestora.

Teza de doctorat - realizată din dorința de cercetare, nu pentru vreo funcție - cuprinde, între altele, poveștile unor familii din Oradea, precum Simon și Sor, proprietarii casei Darvas-La Roche, Sonnenfeld, care a deținut palatul cu același nume de pe strada Moscovei, sau destinul lui Adalbert Rosinger, un evreu care a crezut în comunism, dar a ajuns încarcerat de Securitate. „Sunt ca un geamantan ambulant de amintiri ale altora”, spune Raluca.

A recuperat și povestea soților Ileana și Martin Berger, supraviețuitori ai Auschwitzului și Mauthausenului, care și-au pierdut copilul de 4 ani în camerele de gazare, apoi s-au întors la Oradea și și-au reconstruit viața și familia. Raluca numește aceste demersuri „arheologie umană”: nu sapi în pământ, ci prin straturi de uitare...

Cultura, în stradă

De anul trecut, poveștile evreilor orădeni sunt dezvăluite și curioșilor care participă la tururi ghidate gratuite, pe care Raluca le organizează împreună cu Oradea Heritage. Pentru că un palat Art Nouveau nu înseamnă doar anul construcției, arhitectul și ornamentele de pe fațadă, specialista oferă amănunte despre cine l-a comandat, cine a trăit acolo, de ce tocmai atunci Oradea și-a permis o asemenea efervescență arhitecturală, ce s-a întâmplat cu acei oameni și cum se leagă toate acestea de orașul de astăzi. „Eu ofer experiențe de cunoaștere și îndrăgostire. Dar, pentru asta, eu însămi trebuie să fiu convinsă, autentică, să am eu însămi aceste trăiri. Și le am”, spune specialista, care se descrie ca un „mentor urban”.

Cu fiecare asemenea întâlnire, spune ea, propria imagine asupra orașului se modifică, pentru că fie descoperă un detaliu neștiut, fie vizitatorii îi dezvăluie povești personale, „ca într-o carte căreia îi crește mereu numărul paginilor”. Uneori, turiștii revin la întâlniri, pentru că vor să afle și mai multe, iar Raluca, într-o permanentă cercetare, se străduiește să le satisfacă dorința de cunoaștere. „Cultura nu trebuie să rămână între ziduri, între specialiști, ci trebuie să iasă în stradă și să ajungă la oameni”, spune ea.

Orașul nevăzut

Tururile Ralucăi nu se opresc doar la sinagogi și palate, ci și în fostul ghetou. Mâhnirea ei este că Oradea, deși a avut cel mai mare ghetou din Transilvania, în care au fost înghesuiți aproximativ 35.000 de evrei, nu are limitele marcate. „Le fac eu cu creta”, spune cercetătoarea, convinsă că orașul ar trebui să aibă o asemenea semnalizare urbană.

Asta a împins-o spre un alt proiect de recuperare a memoriei, acum pregătind amplasarea unor „stumbling stones” (Stolpersteine), plăcuțe ce comemorează victime ale persecuției naziste în dreptul ultimului domiciliu ales liber. Una va fi montată în cinstea lui Emil Adorján (foto), un avocat care a fost co-proprietar al palatului Vulturul Negru și care a deținut și casele Adorján, de la intersecția străzilor Patrioților cu Moscovei, recent reabilitate. „Când vezi clădirile și reușești să pătrunzi în viața care le-a însuflețit, începi să înțelegi și «sufletul» orașului”, zice Raluca.

Astăzi îi este greu să spună doar că iubește Oradea. „E mai mult decât atât. Suntem corp comun”. În viziunea ei, a locui într-un oraș nu înseamnă doar să-i folosești străzile și clădirile. „Locuiești într-un spațiu nu întâmplător. Locuiește-l și spiritual, intelectual”. Asta face și ea: continuă să citească Oradea și, prin tururile sale, îi invită și pe ceilalți să treacă dincolo de fațade.