Când am ieşit prima dată din ţară după ce România a intrat în Uniunea Europeană mi s-au umezit ochii de emoţie. Gheretele vameşilor, ale "paznicilor" noştri, erau goale, am trecut ca vântul prin vama română, am arătat buletinul în cea maghiară şi gata, eram în Europa! Experienţa aceea, atât de diferită faţă de celelalte ieşiri din ţară, toate atât de umilitoare, m-a făcut să mă simt om liber. De acolo emoţia şi lacrimile. Nu e exclus ca data viitoare când voi ieşi din ţară să păţesc la fel.

Dintre toate mizeriile pe care ni le face pandemia asta blestemată, faptul că nu putem călători departe este printre cele mai rele. Nu pentru că ne lipsesc concediile de "afară", nu pentru că e musai să ne împrospătăm colecţia de fotografii din locuri exotice sau capitale celebre, nu pentru că nu ne place în România, ci din cauză că nu mai avem ocazia să vedem ce mai fac ceilalţi şi cum mai e pe la ei.

Am impresia că începem să ne îndepărtăm din nou de lumea "cealaltă", să pierdem contactul fizic cu universul acela în care lucrurile par mai la locul lor, oamenii mai zâmbitori şi mai politicoşi, drumurile mai bune, instituţiile mai responsabile, politicienii mai serioşi. Cu atâtea restricţii şi limitări fizice, începem să ne simţim din nou închişi între graniţele propriei ţări.

Lumea largă şi-a pierdut dimensiunea în ultima jumătate de an, a intrat la cură de slăbire forţată şi pare tot mai mică. Ne paşte din nou riscul de a ne limita doar la reperele din jurul nostru, iar asta nu e prea bine, fiindcă limitele minţii noastre au legătură directă cu limitele lumii fizice la care avem acces. Iar călătoritul este cel mai bun mod de a-ţi expanda propriul univers.

Contactul pe care noi, românii, l-am avut cu lumea de afară în ultimii 30 de ani ne-a ajutat mult să ne civilizăm, să mai recuperăm din handicap, să înţelegem mai limpede ce e bine la ei şi ce e rău la noi, cum stă treaba cu frumosul şi cu urâtul etc. Cei care au trăit înainte de '89 îşi amintesc probabil limitările de dinainte şi pot face mai bine comparaţia cu libertatea care a urmat.

În anul 1998 mi-am cumpărat primul computer personal, iar după câteva luni, mi-am instalat şi conexiune la internet, prin dial-up, fireşte. Îmi amintesc perfect momentul în care m-am conectat prima dată la internet de acasă - am simţit că toţi pereţii apartamentului au căzut, că biroul şi scaunul pe care stăteam au început să leviteze şi, împreună, am început să zburăm fără limite spaţiale!

Acum, după mai bine de o jumătate de an în care n-am mişcat în front, simt că cineva a venit şi mi-a scos cablul de internet din calculator şi mă forţează să recitesc aceleaşi fişiere, să văd aceleaşi fotografii, să urmăresc aceleaşi video-uri, să repet aceeaşi zi la nesfârşit, fără acces la nimic nou. Când se vor mai domoli lucrurile, o să-mi iau bocceluţa la spinare şi o să pornesc la drum. Mi-e dor de lume.