O întâlnire cu părintele Dan Valicec din Aştileu poate fi o lecţie bună pentru cei care vor s-o înveţe. Şi nici măcar nu e complicată. "Nu avem voie să ne îngropăm talanţii!", spune înţelept preotul, povăţuindu-ne că nu trebuie să ne irosim menirea.
În tinereţe a fost artist, rocker şi fotbalist, dar cea mai mare chemare a simţit-o către preoţie. Chiar şi aşa, bărbatul n-a renunţat la o altă pasiune, arhitectura, pentru care s-a şcolit la maturitate. Şi asta fără să-şi uite enoriaşii, cărora le pictează el însuşi biserica...
O vizită la biserică
Zi de iarnă cu soare de primăvară. În vârstă de 55 de ani, părintele Dan Valicec îşi primeşte musafirul în curtea casei parohiale din Aştileu, unde zburdă doi căţei, Liza şi Tarky. Cel din urmă e adoptat. "Cred că a fost bătut, căci dacă primeşte afecţiune nu te mai lasă în pace, e tot timpul printre picioarele noastre", zice preotul.
La doi paşi e biserica ortodoxă, ridicată de săteni între 1938-1940. Exteriorul lăcaşului a fost renovat nu demult, dar înăuntru mai este de lucru. Încă din 2005, pictura o face însuşi părintele Valicec, cu materiale cumpărate din contribuţiile celor vreo 300 de familii de credincioşi.
Fire de artist
Dan Valicec s-a născut în Borod, fiind mezinul unei familii cu patru prunci. Tatăl său era miner la Şuncuiuş, astfel că mama, care a lucrat ca gestionară şi apoi ca telefonistă, s-a dedicat creşterii lor.
Părinţii şi-au dat seama rapid că Dan avea o fire creativă, aşa că din clasa a V-a l-au trimis la Liceul de Arte din Oradea, unde s-a axat pe pictură şi, din liceu, pe sculptură. "Arhitectură aş fi vrut eu să fac, dar nu exista profilul ăsta", povesteşte preotul. A avut, totuşi, o materie mai apropiată: forme şi structuri spaţiale. "Făceam tot felul de minuni din hârtie, mi se părea că temele-s prea puţine", îşi aminteşte bărbatul.
După liceu, a încercat la facultate la Cluj, întâi la Sculptură, apoi la Design, dar fără succes. Locurile erau puţine, concurenţa mare. Înainte să plece în armată, a făcut parte chiar şi dintr-o trupă rock, cu alţi colegi şi prieteni, cântând la chitară electrică, inclusiv la nunţi şi baluri. Crescut într-o familie credincioasă, mergea şi la biserică, dar nu se gândea că va fi vreodată popă.
Pilda talanţilor
De teologie s-a apropiat datorită preotului Ioan Covaci din Bulz, unde a fost o vreme scurtă învăţător suplinitor. "Cred că mi-a trimis Dumnezeu un înger. Părintele Ioan, un om extraordinar, văzuse că eram foarte apropiat de copii, căci tot timpul roiau în jurul meu", povesteşte Dan.
Avea 23 de ani când a intrat la Facultatea de Teologie din Sibiu, după ce a buchisit mult despre istoria Bisericii şi dogmatică. "Mama voia ca unul din băieţii ei să fie preot, dar eu nu am spus nimănui că mă pregăteam s-o fac. Într-o seară mi-a găsit cărţile şi mi-a zis: «Să-ţi ajute Dumnezeu, dragu’ mamii!»". A fost hirotonit în septembrie 1988, terminând primul din Bihor în anul său, şi după nici o lună a primit parohia din Aştileu, un sat de care s-a ataşat şi de unde vrea să nu mai plece niciodată.
Totuşi, pasiunea pentru arhitectură nu şi-a uitat-o, aşa că acum zece ani, când deja era tatăl a doi copii măricei, a reuşit să-şi ia diploma de arhitect la Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca. "Cred că niciun om nu are dreptul să-şi îngroape talanţii. Trebuie să conştientizezi când ai un dar, o înclinaţie spre ceva, şi să urmezi acea cale", zice părintele.
Binecuvântat de episcop
Totuşi, de ce arhitectura? "E ceva profetic. Îţi dă posibilitatea să transpui în realitate o lume interioară, nişte lucruri care până atunci nu existau. Nu-s minuni, dar poate într-un fel sunt", spune parohul din Aştileu.
De altfel, lucru rar obişnuit în rândul preoţilor, bărbatul lucrează part-time la firma de arhitectură Arhibet şi a conceput, singur sau cu alţi colegi, proiectarea unor biserici, cămine culturale, ba chiar şi locuinţe, în Oradea şi în Sibiu. Ba, mai mult, recent a creat inclusiv proiectul unei terase futuriste ce ar urma să fie construită în centrul Oradiei, pe malul Crişului Repede.
Concomitent, părintele Valicec n-a contenit cu lucrul la "misia" lui de suflet: realizarea întregii picturi interioare a bisericii în care slujeşte de aproape trei decenii. Construcţia ridicată în perioada interbelică a fost reabilitată după anii ’90, iar părintele trudeşte cam de 11 ani, de unul singur, la pictură. "În 2002, după ce am reuşit să retencuim interiorul bisericii, la sfinţire a venit Preasfinţitul episcop Ioan Mihălţan - Dumnezeu să-l odihnească! - ce-mi fusese şi duhovnic în facultate. El mi-a spus să fac eu pictura. Practic mi-a dat binecuvântarea, căci ştia ce pasiuni am", îşi aminteşte părintele.
Acasă, în biserică
Preotul-zugrav practică stilul neobizantin, respectând canoanele Bisericii Ortodoxe, dar foloseşte vopseluri acrilice, aşa încât picturile sale să fie mai vii. "Am vrut să ne zâmbească sfinţii de sus", se explică artistul. Fiecare pictură, fireşte, reprezintă scene şi transmite mesaje biblice. Şi, chiar dacă autorul e prea modest să recunoască, rezultatele sunt până acum impresionante.
Mai are, însă, destul de lucru. Picturile de pe pereţi nu sunt toate gata, iar noul iconostas, pe care el însuşi l-a proiectat, trebuie de asemenea zugrăvit. "Lucrez mai încet, căci cumpărăm materiale pe cum pot enoriaşii să contribuie", explică parohul, care nu vrea să-i zorească în vreun fel. Iar credincioşii îi apreciază cu toţii, atât omenia, cât şi truda. O zice simplu, în felul său, unul din cei mai vârstnici săteni, Nicolae Dejeu (foto), care i-a fost epitrop de când a primit parohia. "Are mână, are har, Dumnezeu să-l alduiască!"...
MIJLOCAŞ
La fotbal cu enoriaşii
Dan Valicec nu e un preot obişnuit. În tinereţe a cântat într-o trupă rock şi a jucat fotbal, şi nu doar în curtea şcolii, începând ca mijlocaş pentru echipele bihorene din Divizia C, cele din Vadu Crişului şi Şuncuiuş, iar apoi, o jumătate de campionat, chiar pentru U Cluj, care pe atunci se afla în Divizia B.
"M-au văzut într-un meci de Cupa României şi m-au chemat la ei. A fost o perioadă frumoasă. Toate au fost frumoase la timpul lor. Nu regret nimic şi în niciun fel", zice părintele răsfoind amintiri. Ba, recunoaşte că, până acum câţiva ani, mai ieşea şi la o miuţă cu copiii din sat, pe care-i simte apropiaţi şi de biserică. "Ei erau mai reţinuţi pe teren, că jucau cu preotul, până le-am spus: «Măi, nu mai fiţi mămăligi! Puneţi piciorul!»", râde părintele, încheind: "Suntem prieteni, asta-i important. Nu cred că trebuie să existe distanţe între preot şi enoriaşii lui, nici dacă-s tineri".