Mihaela Buruiană s-a născut în 1980, la Focșani, și este licențiată a Facultății de Limbi Străine, secția Engleză-Franceză, modulul de traductologie, din cadrul Universității „Al. I. Cuza“ din Iași. E traducătoare literară (a tradus în jur de 50 de cărți de ficțiune și non-ficțiune, pentru adulți și pentru copii, între autorii traduși numărîndu-se și Shaun Bythell, Maggie OFarrell, Sally Rooney, Suzanne Collins, Nicholas Sparks, Matt Haig) și cititoare pasionată (despre lecturile ei mai povestește pe pagina de Facebook „Palimpsest“).
După mulți ani de citit, tradus și chiar scris despre cărțile altora, și-a făcut curaj să scrie propriile povești. A urmat cîteva cursuri de creative writing și a publicat povestiri în „Literomania“, „Revista de povestiri“ și revista „Familia“. Pe cine iubești mai mult?, apărut în colecția n’autor în 2023, este volumul său de debut.
În așteptarea dialogului public de mîine, 18 martie, care va avea loc începînd cu ora 17.00 la Librăria Humanitas Oradea, am invitat-o pe autoare să ofere cititorilor BIHOREANULUI răspunsuri la cîteva întrebări legate de lectură, traducere, scris, personaje, proză scurtă etc., dar și... Oradea, nu neapărat în această ordine.
*
Mircea Pricăjan: De regulă, autorii sînt întrebați ce carte i-a făcut să vrea să scrie. Avînd în vedere că înainte de a debuta ca scriitoare ai tradus mult și bine, adaptez și te întreb: Ce carte te-a făcut să vrei să traduci? Și de ce?
Mihaela Buruiană: Ha ha, cred că vrei să mă încui de la prima întrebare! Nu cred că a fost o carte anume. Eu am avut două mari iubiri: literatura și limbile străine. M-am îndrăgostit de cărți dinainte de a învăța să citesc – datorită poveștilor ascultate la grădiniță sau pe vinil – și încă nu m-am dezvrăjit de ele. La engleză și franceză, limbile din care traduc, am ajuns destul de târziu, în clasa a cincea, respectiv a șasea, dar de atunci am rămas cele mai bune prietene, zic eu. Traduceam de plăcere orice îmi pica în mână, de la versuri de poezii și cântece, la fragmente literare și exerciții de gramatică, așa că mi s-a părut cât se poate de firesc ca din cele două să se nască o a treia dragoste: cea față de traducerea literară.
Nu s-a întâmplat peste noapte, a fost nevoie de răbdare și perseverență – mai întâi ca să primesc primele titluri, apoi ca să rămân într-un domeniu în care munca mea nu era nici recunoscută, nici recompensată pe măsură, dar lucrurile s-au mai schimbat între timp și acum calitatea de traducătoare literară mi se pare atât de intim legată de ființa mea, încât mi-ar greu să mă închipui altfel.
M.P.: Să rămînem în domeniul traducerilor literare: Te trage mai mult spre calculator, într-o zi de lucru, un volum de proză scurtă sau un roman? În care înaintezi mai ușor, mai cu plăcere?
M.B.: Din păcate, proză scurtă am tradus doar sporadic, de exemplu, o povestire de Goran Mrakic (pentru o antologie în engleză), pe vremea când nici nu mă gândeam că o să fim colegi de colecție la n’autor; o povestire de un autor american, Ed Teja, pentru publicare online; câteva povestiri proprii, cred că mai mult de curiozitate, pentru că se spune că un autor își rescrie textele, nu doar le traduce...
Mi s-a propus la un moment dat să traduc un volum de proză scurtă de Joyce Carol Oates – mi-ar fi plăcut foarte mult, dar aveam deja alte contracte și n-am putut să accept. Am tradus însă niște eseuri literare foarte frumoase – Exist, exist, exist de Maggie O’Farrell (Anansi). Altfel, de obicei, traduc romane și, uneori, cărți pentru copii.
Și ca să-ți răspund la întrebare, nu cred că plăcerea și ușurința traducerii depind foarte mult de lungimea textelor, ci mai degrabă de conținutul lor: de stil, în primul rând, apoi de subiect. Am lucrat la texte destul de scurte, în jur de o sută și ceva de pagini, dar care au fost foarte dificile și mi-au solicitat mult creativitatea (Max Porter, Kevin Barry), la fel cum am lucrat la cărți de câteva sute de pagini, care însă au curs mai ușor.
M.P.: Am fost puțin viclean cu întrebarea anterioară. Voiam să fac, de fapt, o introducere pentru întrebarea asta: De ce ai ales proza scurtă? Cel puțin pentru debut…
M.B.: Mi-a plăcut proza scurtă de când am descoperit-o. N-aș ști acum să spun care a fost prima carte de proză scurtă pe care am citit-o, dar din adolescență și studenție îmi aduc aminte de Cehov, E. A. Poe, Bernard Malamud, Alice Munro, Katherine Mansfield... Mi-am cumpărat tot felul de volume individuale și antologii de proză scurtă, am descoperit nume și titluri noi, ca J. D. Salinger (Nouă povestiri), Raymond Carver (Despre ce vorbim când vorbim despre iubire și Catedrala), Javier Marias (Când eram muritor), Kazuo Ishiguro (Nocturne. Cinci povești despre muzică și amurg), Jumpa Lahiri (Distanța dintre noi), George Saunders (Pastoralia), Wells Tower (Everything Ravaged, Everything Burned), Deesha Philyaw (The Secret Lives of Church Ladies) și mulți, mulți alții.
Admir la proza scurtă capacitatea de a comprima în doar câteva pagini o întreagă poveste, cu personaje suficient de dezvoltate cât să fie credibile, nu doar niște schițe, cu misterul, suspansul ori tăcerile apăsătoare care planează și ajung să te acapareze și pe tine, cititor, cu secrete date întâmplător la iveală, cu revelații, cu întrebări retorice sau răsturnări de situație care te urmăresc și după ce ai terminat povestirea.
Practic, într-o carte de proză scurtă ai ocazia să intri în zece-douăzeci sau poate chiar mai multe povești, să trăiești intens și să rămâi cu o stare specifică după fiecare în parte. E ca și cum ai trage cu urechea la conversația de la masa vecină sau ai privi pe gaura cheii într-un apartament străin – vezi doar o scenă, afli doar câteva detalii, dar sunt de ajuns pentru a-ți stârni curiozitatea și, eventual, a le continua în mintea ta sau a te gândi la ele mult timp după aceea.
Și tocmai în puterea asta mare de concentrare stă dificultatea prozei scurte: tocmai pentru că e de mici dimensiuni, totul trebuie să fie precis, atent calibrat, suficient de interesant cât să atragă atenția încă de la primele rânduri, destul de intens cât să te țină captiv și cu un final care să te surprindă sau să te invite la reflecție. Sigur, nu e o rețetă universală și e bine că e așa, pentru că și în cadrul unui gen care pare atât de strict se poate scrie în multe feluri.
Eu am început cu povestiri pentru că asta se cerea la cursurile și atelierele de creative writing la care am participat, dar nici că se putea ceva mai potrivit, pentru că, așa cum ți-ai dat seama, le ador. Așa că, indiferent de ce o să mai încerc să scriu de-a lungul timpului, mi-ar plăcea să mă întorc mereu la ele.
M.P.: Cum faci să izolezi cele două activități, traducerea și scrisul literaturii proprii? Sau nu ai nevoie de asta? Nu simți că una o influențează pe cealaltă? Nu te-ai surprins, scriind, contaminată de stilul unui autor pe care îl traduceai? Și invers: nu ai fost tentată să pui de la tine într-o traducere mai mult decît îți dădea autorul?
M.B.: O să răspund mai întâi la ultima parte a întrebării: faptul că am fost mai întâi traducătoare și abia apoi scriitoare mi-a dat disciplina asta de a nu interveni personal în textul tradus. Se spune că traducătorul ar trebui să fie invizibil, în sensul de a nu-și lăsa amprenta proprie asupra traducerilor, de a fi un intermediar discret între autor și cititori. Am auzit de cazuri în care originalele erau trunchiate, modificate, explicate, practic rescrise de traducătorii-scriitori la rândul lor, dar erau alte vremuri – exista cenzura, nu erau atâtea instrumente de cercetare și documentare ca acum (vezi internetul) și poate conta mai mult ce voia editorul și mai puțin ce aștepta publicul.
Revenind, când traduc, mă străduiesc să mă impregnez eu de vocea narativă originală și pe ea să o redau cât pot eu de fidel, iar când scriu mă bucur că pot să îmi folosesc propria voce și încerc s-o las pe ea cât mai liberă și mai expresivă. Dacă sunt influențată de autorii traduși, nu e ceva conștient – cel puțin n-am făcut niciodată un astfel de exercițiu intenționat –, dar cred că tot ce citesc și tot ce traduc mă îmbogățește într-un fel sau altul și contribuie, în cele din urmă, la cine sunt eu nu doar ca om, ci și ca scriitoare.
M.P.: Volumul tău „Pe cine iubești mai mult?” poate fi citit și ca un roman modular, textele din el comunică la un nivel sau altul. Care e explicația? Și de ce ți-a fost greu să te îndepărtezi de spațiul și personajele dominante?
M.B.: Mi-a plăcut ideea de a continua poveștile personajelor, de a le privi din alt unghi și în alt timp, de a lega ițele și a mă juca puțin cu perspectivele, ca într-un caleidoscop. Asta dă continuitate și unitate volumului și, sper eu, le stârnește curiozitatea cititorilor să afle și ce s-a mai întâmplat cu un anume personaj, și să-și amintească unde l-au mai întâlnit înainte.
Cred că am vrut și să explorez ideea că, în general, totul e conectat, că nu suntem izolați, chiar dacă ne putem simți singuri uneori, că un lucru poate fi văzut din mai multe unghiuri, că evenimentele aparent banale și nesemnificative pot avea, de fapt, urmări adânci, că viața interioară e atât de bogată, de intensă, dar că, dacă nu există o mână întinsă spre ea dinafară, e posibil să rămână închisă în sine.
Judecând după reacțiile primite până acum, cred că povestirile mele au reușit să clădească niște punți nu doar între personaje și viețile lor în diverse momente din timp, ci și între mine și cititori, iar pentru asta sunt extrem de recunoscătoare.
M.P.: Ai știut de la început să vrei să explorezi același spațiu, aceeași temă în anii în care ai scris textele din volumul de debut? Sau te-ai trezit la un moment dat în fața acestei realități gata conturate?
M.B.: La început, doar am simțit nevoia de a spune mai multe despre personaje, simțeam că nu am terminat cu ele. Apoi, mi-am dat seama că se repetă și spațiile, că se ramifică și poveștile, că se stabilesc legături solide între personaje. Și atunci a devenit un plan, un scop. Unde nu apăreau asocieri organice, le căutam eu, le făceam să existe.
A fost chiar interesantă munca asta, mă simțeam ca un păpușar care trebuie să aibă grijă cum își mișcă degetele, ca să nu risipească iluzia de viață reală, să nu dea în vileag mașinăria din spate. Sigur că eu am avut un tabel cu nume, vârste, relații, consecințe, pe care le-am tot sucit și răsucit ca să ajung la ordinea dorită, dar asta ține de culisele cărții, iar eu sper ca cititorii să se bucure în continuare de rezultat.
M.P.: Scrii în principal pentru tine sau pentru cititori? În ce moment al procesului de scriere/rescriere încerci să te pui în locul viitorului cititor al unui text anume?
M.B.: Într-o primă fază, scriu pentru mine, adică scriu o poveste pe care mi-ar plăcea mie s-o citesc, pe teme care mă preocupă, despre personaje care mă inspiră, cu care rezonez sau pe care încerc să le înțeleg. Abia când e gata povestea într-o formă brută, mă pun în locul unui cititor care ia contact cu textul pentru prima dată și încerc să-i găsesc punctele slabe, să anticipez eventuale reproșuri, să îl văd prin ochii cuiva care nu știe toate mecanismele din spate, ci vede doar rezultatul final. Și atunci mă întreb: se susține? E destul de clar? Am spus prea multe? E nevoie să mai adaug sau să mai elimin ceva? Și așa mai departe până când sunt mulțumită de rezultat.
Pentru mine, munca grea e scrisul propriu-zis, crearea poveștii într-o stare brută. Când încep revizuirile, mă mai relaxez un pic, pentru că acolo sunt chestii de finețe, care necesită multă răbdare, atenție, reveniri succesive – și asta îmi place cel mai mult. Și în traduceri e la fel.
M.P.: Care crezi că e cea mai bună școală de scris? Ai urmat și cîteva ateliere de creative writing. Ai fi putut fără ele?
M.B.: Cred că, fără lecturi multe și solide, e mult mai greu – dacă nu chiar imposibil – să te dezvolți ca scriitor, să știi să te evaluezi singur cât mai realist, să te plasezi într-un context, să-ți îmbunătățești ideile și stilul și – de ce nu? – să încerci să inovezi. Cred că cea mai bună școală e chiar cititul, dar cititul acela atent, cu creionul în mână, cu sete de cunoaștere a dedesubturilor, nu doar de evadare în poveste.
Pe mine cursurile și atelierele de creative writing la care am participat m-au învățat în primul rând să am mai multă încredere în mine și în capacitățile mele, să am curaj să le arăt și altora ceea ce scriu, să ascult păreri – uneori diferite – despre aceleași lucruri, să-mi iau din toate sfaturile ceea ce simțeam că mă ajută pe mine.
Pe lângă toate astea, am învățat și cum să pun în practică lucruri pe care le știam doar din teorie: de exemplu, vestitul „show, don’t tell“, de care auzisem, a căpătat mai multă concretețe în timpul discuțiilor și analizelor pe texte; am avut ocazia să mă joc cu persoanele narative și cu timpurile – la început, mi-era foarte greu să scriu la persoana întâi, mi se părea de-a dreptul intruzivă; am făcut la un moment dat și un exercițiu SF, și unul de groază.
E o muncă de tatonare, de explorare. Unii se pot opri acolo cu scrisul, alții poate continuă răzleț, iar alții își dau seama că nu mai pot fără. Depinde de fiecare în parte. Eu sunt recunoscătoare pentru avântul pe care mi l-au dat, dar pentru alții pot să nu fie deloc necesare.
M.P.: Dacă ar fi să oferi un cîrlig literar celor care nu te-au citit încă, unul sub forma analogiei, cum se practică în Vest pentru textele de coperta unu, în ce descendență ai spune că vine „Pe cine iubești mai mult?”?
M.B.: Până la urmă, cred că ai reușit să mă încui! N-aș ști să zic spre ce alte titluri sau stiluri trimite cartea mea. De asta textele de pe copertă le scrie editorul, nu autorul. ???? M-aș hazarda totuși să menționez niște nume pe care le admir, la rândul meu, și cu care aș fi onorată să am și cea mai mică asemănare: Elena Ferrante, pentru complexitatea relațiilor interpersonale și a dinamicilor familiale, și Raymond Carver, pentru aparenta simplitate, precizia stilistică, grija pentru lucrurile nespuse.
Dar aș îndemna cititorii mai degrabă să fie curioși și să încerce atât „Pe cine iubești mai mult?”, cât și proza scurtă, în general, și cărțile românești contemporane, pentru că s-ar putea să aibă surpriza nu numai de a se recunoaște în multe dintre ipostaze, ci și de a (re)găsi astfel amintiri, trăiri și gânduri cu impact emoțional.
M.P.: Ai mai fost la Oradea o dată, împreună cu Bogdan Munteanu, în 2023, în cadrul Turneelor n’autor. Atunci n-ai avut la dispoziție decît puține ore ca să cunoști orașul. Te întorci acum pentru mai mult de o zi! În afara evenimentului de marți, 18 martie, ora 17, de la Librăria Humanitas Oradea, ce altceva te face să aștepți cu nerăbdare această revenire?
M.B.: Am tot auzit despre frumusețea orașului și îmi doream de mult să-l vizitez. Din păcate, data trecută n-am văzut decât librăria și drumul de la și până la gară. Acum stau puțin mai mult și sper să mă plimb pe jos prin Oradea, să mă întâlnesc cu cât mai mulți orădeni la evenimentul de la Humanitas, pe care mi-l doresc cât mai relaxat și interactiv, și îmi voi încheia vizita cu O carte pe lună, un club de carte lunar, unde abia aștept să stau de vorbă cu cititorii.