În 31 martie, la Casa memorială „Iosif Vulcan” din Holod, a fost sărbătorit, la 184 de ani de la naștere, fondatorul revistei Familia. Evenimentul a fost organizat de Fundația Șinca, Școala Gimnazială „Iosif Vulcan” Holod, Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Oradea, Biblioteca Județeană „Gheorghe Șincai” Bihor și Revista de Cultură Familia.
Cu această ocazie au luat cuvîntul prof. Tatiana Şinca, directoarea Școlii Gimnaziale „Iosif Vulcan” Holod, Presfinţitul Virgil Bercea, episcopul greco-catolic de Oradea, părintele paroh Ioan Tătar, Ancuţa Şchiop, directoarea Bibliotecii Judeţene „Gheorghe Şincai” din Oradea, Ioan F. Pop, custodele Muzeului Memorial „Iosif Vulcan” din Oradea și, veniți din localitatea Șinca Veche, județul Brașov, Florin și Genica Vulcan, urmașii lui Iosif Vulcan.
Elevii Școlii Gimnaziale „Iosif Vulcan” Holod, pregătiţi de prof. Adina Tirpe, alături de învăţătoarele Romina Anton şi Mirela Mînz, au prezentat un moment In memoriam Iosif Vulcan, iar Rock Filarmonica Oradea, reprezentată de Florian Chelu Madeva, Iuliana Baican Chelu şi Alexandrina Chelu-Schorr, au oferit un moment muzical de final. Amfitrion a fost George-Marius Şinca, preşedintele Fundaţiei Şinca.
Vă prezentăm în continuare discursul pe care l-a ținut, din partea revistei Familia, Miron Beteg.
*
Sunt personalități de care ar trebui să ne amintim în fiecare zi, nu doar la aniversări. Sunt realizări ale acestor personalități care ar trebui să ne fie mereu aproape, nu numai cînd în calendar se împlinesc cifre rotunde. Printre acestea se numără, evident, și Iosif Vulcan, și revista Familia. Pentru că anul acesta se împlinesc nu doar 184 de ani de la nașterea lui Iosif Vulcan, ci și 160 de ani de la apariția primului număr din revistă, 5/17 iunie 1865.
Am hotărît să spun cîteva cuvinte despre Familia lui Vulcan și Familia de astăzi tocmai pentru a sublinia o dimensiune stranie a nepăsării, a indiferenței sub care ne îngropăm uneori produsele culturale. Mai mult, felul în care știm să uităm de cultura de lîngă noi, patetica stîngăcie cu care ne retragem într-un trecut întotdeauna mai bun și mai valoros tocmai pentru a uita de contemporaneitate. Dacă Familia lui Vulcan nu ar fi fost rezonantă la valorile culturale ale timpului său, dacă intuiția lui Vulcan nu l-ar fi făcut să publice, în februarie 1866, versurile unui adolescent căruia nu-i mijiseră încă tuleiele, astăzi ar fi fost o notă de subsol a istoriei literare. Vrem, nu vrem, cea mai importantă moștenire lăsată de Vulcan, la fel de importantă precum debutul lui Eminescu, e revista Familia. Tocmai de aceea, la aceeași vitalitate fascinantă a contemporaneității se străduiește să rezoneze și revista Familia de azi. Însă acest lucru e privit, uneori, chiorîș. Cu neîncredere și profețindu-i mereu sfîrșitul.
Nu ne mai supără comparațiile grave cu mereu glorioșii înaintași ai revistei; nu ne mai deranjează răutățile pîcloase, urile și minciunile noroioase care înconjoară, din partea unei părți a intelighenției orădene, în ultimii cîțiva ani, redacția revistei Familia. Dar nu aveam cum să nu observăm că de patru ani nici măcar o instituție – nu mă refer aci la instituțiile culturale cu care mai colaborăm din cînd în cînd –, nici o organizație, nici un ONG, nici o asociație (mai puțin Asociația Forumul Bihorean, care ne oferă un sprijin constant, consistent și dezinteresat), nimeni nu a venit vreodată să ne pună banala întrebare „Vă putem ajuta cu ceva?” Mai mult, e deprimant să vezi că, din totalul abonamentele pe care revista le are, de tot puține sunt din Oradea sau din județul Bihor. Nu e vorba în asta de o desconsiderare a revistei, sunt convins, ci de banala nepăsare. O nepăsare atît de rafinată, atît de elaborată, încît în Oradea am putea-o numi, liniștit, glumind evident, o nepăsare art nouveau. Mi-e groază să întreb cîți dintre cei prezenți aci au un banal abonament la revista Familia. Sau cînd au cumpărat-o ultima dată. Am pus această întrebare prin 1995, tot la o astfel de adunare, și am fost făcut nesimțit. Așa că de data aceasta nu o să o mai pun...
Accentuez, asta în condițiile în care principala moștenire lăsată de Vulcan e chiar revista. Tocmai de aceea, noi, cei cîțiva care cunoaștem situația din interior, nu avem cum să nu simțim o imensă stînjeneală, un disconfort amar cînd instituții, școli, ONG-uri, asociații culturale se trezesc brusc, ca la un semn, o dată sau de două ori pe an, să omagieze personalitatea lui Vulcan și revista înființată de acesta. A monumentaliza trecutul fără să-i cauți urmele, felul în care stilistic s-a insinuat în prezent, a rămîne sechestrat într-o paradigmă ceremonială fără să-ți pese că vremurile se schimbă, dar trecutul acela e totuși aici, lîngă tine, a nu-l recunoaște în viața de zi cu zi – în cazul nostru, a nu-l recunoaște cultural pe Vulcan în plin secol XXI –, e o acțiune stearpă și care nu face decît să pustiască peisajul cultural în loc să îl augmenteze, să-l sporească.
Revista lui Vulcan a reușit să se smulgă de sub vremi și a mers mai departe, că a fost condusă de Samarineanu, de Alexandru Andrițoiu ori de Ioan Moldovan. Iar revista există și astăzi, că vor unii ori nu, e vie, e deschisă, e creatoare și nu l-a trădat defel pe Iosif Vulcan. Îl celebrăm pe el, da, folosind toate spectaculozitățile limbajului, toată prețiozitatea sclipicioasă a limbii române, dar să nu facem din asta o meserie pe care o practicăm la răstimpuri. Să nu uităm de revista de lîngă noi, care face același lucru pe care îl făcea și Vulcan: publică numele cele mai importante ale literaturii române contemporane. Evident – alte vremuri, alte perspective, dar găsim, vă asigur, același filigran al autenticității și valorii și în numerele din 1865, și în cele din 2025.
Voi încheia spunînd un lucru banal: e nimicitor să ne uităm trecutul, dar e la fel de dezastruos să ne ignorăm prezentul. Să ne uităm prezentul. Uitîndu-l, demonstrăm că nu am priceput nimic din trecut.
Miron Beteg, redactor Familia