Timpul părea a nu avea margini pentru luptătorul în negru. În poziţie de relaxare, cu picioarele adunate sub el, cu ochii întredeschişi şi cu spatele drept, îşi împletea metodic, după o logică numai de el ştiută, degetele în secretul limbaj al kuji in-urilor. Liniştea de pe chipul său arăta că mintea sa se contopise deja cu universul, moment în care zece degete în formă de soare închideau ritualul pentru Buddha Amida. Calm, bărbatul îşi punea pe corp armele una câte una, nu înainte de a le privi critic pe toate feţele. Arcul, săgeţile şi, bineînţeles, faimoasa ninja to, în faţa căreia se închină înainte de a o atârna la spate.
În lumina palidă a lunii, umbra se strecura neauzită în noapte, mulându-se pe acoperişul caselor şi îmbrăţişând mut ţiglele. Corpul felin desena curbe şi frânturi când se deplasa, iar privirea-i ageră cuprindea totul în marea de linişte de sub el. La casa cu pricina se opri puţin şi se lipi de creasta acoperişului, studiind terenul care-i putea aduce ultima luptă. Pe adversar l-a dibuit repede, chiar dacă acesta înţepeni într-o poziţie ofensivă cu shinai-ul deasupra capului. Cu un salt prin fumul hornului, ninja ateriză pe terenul plat în stilul păianjen, ghemuit, cu palma stângă pe sol şi cu braţul drept la spate, pe mânerul sabiei.
De minute bune stăteau nemişcaţi, privindu-se fix şi evaluându-se reciproc. Fiecare clipire dura fracţiuni de secundă, parcă nelăsând genele să tulbure concentrarea. Totul era calm şi respiraţie, în spatele cărora stăteau muşchi şi oţel gata să erupă. Şi a erupt. Mai întâi adversarul, care-şi lansă kiai-ul în valuri vibraţionale menite să înspăimânte...
Criza la ţară
De când a venit criza, şi la noi în sat totul s-a schimbat. Până şi tricolorul de pe turla bisericii, rămas de la alegerile trecute, nu mai fâlfâia atât de semeţ. Animalele erau mai posace, iarba abia se mai îndura să crească, iar oamenii deveniseră peste noapte nemţi. Reci ca nemţii. Ăia care mai trăiau. Ceilalţi erau numai reci. Totul era atât de sumbru încât satul semăna cu un film de groază în care s-a furat tot, de la bani la hrană, de la spirit la obiceiuri. Criza ne-a răcit atât de tare încât totul avea preţ. Până şi Mărişca Porcului nu mai făcea de deochi fără cinci ouă şi-o legătură de zarzavat.
Şi la mine era la fel: găinile nu se mai ouau, Jodi nu mai dădea lapte, porcul a murit în toamnă şi, colac peste pupăză, a prins-o dorul de agroturism pe franţuzoaica de la care am cumpărat vaca tocmai acuma, de nici bulion n-am mai apucat să punem din roşiile "trezecolojic". Ca să nu mai spun că mi-a mâncat năpasta din Normandia până şi brânza stricată ce puţea de-ţi muta nasul, de o adunasem în pivniţă într-o troacă cu zer pentru purcei. Degeaba-i spuneam eu că nu-i bună, că ea o ţinea pe-a ei, "se tre bon, se tre bon"... Cucuruz nu s-a făcut, că n-am avut cu cine-l săpa. Cine să te-ajute la sapă când n-ai tu dărab de clisă la masă? Ce mai, an rău...
Tot am stat şi-am cugetat cum s-o scot la capăt cu mâncarea, fiindcă zgârciţii ăştia de consăteni ai mei preferau să-şi rupă o mână decât să te-ajute. Nici la pretenu' Oanea Broaştii nu mai găseam înţelegere, deşi-i erau pline coteţele şi cocinile. Aşa că între a-l tăia pe Turefel, viţelul, şi a muri de foame, m-am hotărât să fur, că am luat exemplu de la televizor, de la Antene, care spuneau că în România o duc bine numai ăia care fură. Şi - cum mogul nu puteam să mă fac - am decis să devin băiat deştept, că p'ăştia nu-i prinde nimeni cu fofârlica, orice-ar face şi oricâte mătuşi ar avea.
Iniţial am vrut să mă fac Omu' Paianjen, că mi se părea cel mai la îndemână: am strâns o cutie de lighioane, le-am hrănit două zile şi-apoi am băgat mâna în recipient, să mă muşte şi să capăt superputeri. O zi întreagă am tot sărit pe pereţi, da' nici vorbă să mă lipesc. Şi în afară de buboaiele de la muşcături m-am ales şi cu jenunţii şi cu coatele belite. Superman nu mai puteam fi, ca dovadă Petrea Uătiului şi deltaplanu' lui, care nici în ziua de azi nu-i om normal după zboru' antologic. Aşa că m-am făcut ninja...
Nici n-a fost greu. Ceva haine negre prin casă aveam, armele erau uşor de făcut, iar o ţâră de karate oricine ştie în ziua de azi: No, acolea te agiţi oleacă şi dai din brânci şi din picioare... Arcul l-am făcut dintr-un par de părădăici, săgeţile din trestia tavanului casei cu cuie tocite la vârf, iar steluţele din tabla de la intrarea-n sat... Cu sabia credeam că o să am probleme, da' mi-am amintit o tehnică străveche, lăsată din moşi-strămoşi, că nu degeaba ziceau bătrânii "bate fieru' cât e cald", şi am stricat bunătate de coasă ca s-o fac. Aşa că, odată gătit, m-am hotărât să fur de la ăia care au, mai precis de la Petrea Uătiului, şi să-mi dau mie, care n-aveam...
Prima şi ultima luptă
"Liniştea de pe chipul său arăta că mintea sa se contopise deja cu universul, moment în care zece degete în formă de soare închideau ritualul adus lui Buddha Amida..." Prima dată m-am dus cu ritualul la budă, în fundul curţii, că prea m-am concentrat pe mine aşa chircit... Iată-mă, dară, căţărat pe acoperiş, spionând ograda lui Petrea... Ouă n-am reuşit să procur, pentru că lângă cuibar statea ditamai cocoşul, pe care m-am hotărât să-l execut cât mai aveam încă sângele cald, că era un frig pe copiriş de crăpau ţiglele, da' când să slobod săgeata, arcul pocni şi-mi arse una peste meclă de numa' shuriken verzi vedeam. La cârnaţ n-am mai ajuns, fiindcă pe când să pun mâna pe el prin gemuleţul cămării apăru un ninja mic şi negru pe capul meu mieunând, ceea ce-l şi trezi pe Petre, care ieşi în curte...
"De minute bune stăteau nemişcaţi, privindu-se în ochi şi evaluându-se reciproc...". Sincer, eu unul stăteam nemişcat că nu mai vedeam nimic, îmi intrase fumu-n ochi când m-a pus dracu' să sar peste horn, că aşa am văzut că apar ninja în filme, din fum...
"Cu un salt prin fumul hornului, ninja ateriză pe terenul plat în stilul păianjen, ghemuit, cu braţul drept pe mânerul sabiei..." Aici e drept, în stilul paianjen, cu mâna pe sabie, că aşa m-a prins cârcelul la aterizare! Petrea înţepenise, într-adevăr, într-o poziţie ofensivă, cu parul deasupra capului, dar numai pentru că făcea pe el de frică, gândindu-se la ghiavolu' aista pe care precis i l-o fi trimis Mărişca Porcului fiindcă n-a împrumutat-o cu ouă...
- Cine eşti şi ce vrei? strigă Petrea vizibil emoţionat.
- Anata ne, Samurai honkaio doshtarimasta! am mormăit eu o replică dintr-un film celebru, sporind suspansul.
Evident, Petrea n-a înţeles nimic... Da' a priceput câinele, cu care m-am trezit înfipt în gambă. Într-o clipită memoria ancestrală îmi aminti că am fost fotbalist şi-am executat cu el o foarfecă pe spate proiectându-l în vinclul porţii de fier a lui Petrea, înscriind spectaculos. Hagi m-ar fi invidiat... După o clipă de uluială, câinele se dezmetici şi-o rupse la fugă prin ogreadă, tăt suduind dă Dumniezo...
"Totul era calm şi respiraţie, în spatele cărora stăteau muşchi şi oţel gata să erupă. Şi a erupt. Mai întâi adversarul, care îşi lansă kiai-ul în valuri vibraţionale menite să înspăimânte..."
- Bolojaaaaan! strigă Petrea, trădându-şi orientarea liberală...
- Sindobatooo! strig şi eu, inspirat de desenele animate din copilărie...
Aici, o derulare cadru cu cadru ar zugrăvi următorul tablou: Petrea se năpusteşte în luptă, cu coada de la lopată deasupra capului, alunecă pe un găinaţ şi-mi proiectează, în cădere, involuntar, un picior procedeu mae geri în... da, acolo... apoi aterizează după un dublu şurub perfect în sfoară, icnind de durere... Eu, black ninja, devin roşu-stafidiu după lovitura primită, şi aterizez ţucahara întins, prieteneşte, peste Petrea...
Nu ştiu cât am zăcut, da-s sigur că ne-a trezit cu pălincă pe sub nas nană Mărişcă, pe patul din tinda lui Petrea.
- Tu erai, drace? zice Petrea.
- Bine mă, tu nu mai ştii de glumă? îngân eu, apucând pălinca, după care ne îmbătăm regulamentar.
Se lasă noaptea pe uliţe, învăluind casă cu casă. Tricolorul cel nou, pus pentru alegerile din iunie (să mereţi naibii la vot!), abia mai fâlfâie pe turla bisericii. E pace şi linişte în satul românesc...
Citiţi şi celelalte episoade: