În data de 12 aprilie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat una dintre cele mai discutabile decizii din întreaga sa istorie.
Într-o decizie obligatorie, pronunţată în recurs în interesul legii, Instanţa Supremă a stabilit că "instanţa de judecată învestită cu soluţionarea plângerii contravenţionale formulate împotriva unui proces-verbal de contravenţie prin care s-a aplicat sancţiunea complementară a suspendării temporare a exercitării dreptului de a conduce un autovehicul, tractor agricol sau forestier ori tramvai, NU are posibilitatea să examineze proporţionalitatea acestei sancţiuni complementare".
Mai concret, de la data publicării în Monitorul Oficial a acestei decizii, nicio instanţă de judecată nu va mai putea înlătura sancţiunea suspendării dreptului de a conduce aplicată de poliţistul rutier, dacă se va stabili că fapta există, dar suspendarea apare disproporţionată faţă de situaţia concretă. Din punctul meu de vedere, această decizie ne întoarce în "Evul Mediu juridic", este ruptă de realităţile sociale, neconstituţională şi contrară dreptului european şi logicii juridice.
În esenţă, legea contravenţională actuală este aproape neschimbată din anul 1968. Începând cu anii 2009-2010, instanţele au început să înlăture sancţiunile disproporţionate, chiar dacă nu exista un text legal expres. Spre exemplu, în cazul suspendării activităţii agenţilor economici care erau sancţionaţi pentru greşeli de nemarcare fiscală a unor sume ridicole - de 1, 2 lei - dacă legea se aplica rigid, cum va fi de azi înainte, aceştia ar fi trebuit să închidă afaceri foarte mari pentru trei luni.
Până în prezent, majoritatea instanţelor din România au urmat această practică, iar lucrările ştiinţifice în domeniu au apreciat că aceasta este calea corectă, principiul proporţionalităţii fiind unul dintre principiile fundamentale ale dreptului european. În mod surprinzător, însă, Înalta Curte a decis contrar doctrinei şi practicii majoritare.
Ca atare, într-un orizont nu foarte îndepărtat, estimez o decizie a Curţii Constituţionale de declarare a neconstituţionalităţii acestei interpretări forţate, cu atât mai mult cu cât CCR s-a pronunţat în numeroase decizii cu privire la posibilitatea instanţelor de a analiza proporţionalitatea sancţiunilor.
În concluzie, în aceste momente, în condiţiile în care Curtea Constituţională nu are cea mai bună imagine în ochii cetăţenilor, nu poţi decât să constaţi cum o veche vorbă populară este perfect aplicabilă: rău cu ei, dar mai rău fără ei!