Eram DJ la o nuntă. Naş, un bărbat încă tânăr, înalt, bine făcut, foarte prezentabil, cu un pic de barbă elegant conturată şi ochi pătrunzători. Mirii îmi spuseseră că e preot, dar nu genul ăla întunecat şi sobru care bagă spaima în populaţie. Abia lansat pe vremea aceea, cântecul "Puşca şi cureaua lată" făcea furori, iar într-un moment de respiro al petrecerii dom' părinte l-a interpretat impecabil la microfon, în aplauzele întregii audienţe. Se simţea în vocea sa antrenamentul bun din timpul facultăţii.

Spre finalul petrecerii, naşu' mi-a făcut un semn să mă apropii. "Am o rugăminte. Poţi să pui ceva de la Prodigy?". Am făcut ochii mari. "Prodigy?! Părinte, daţi-mi voie să mă declar total şi plăcut surprins de gusturile dumneavoastră!". "Da' ce, crezi că noi, în studenţie, am ascultat doar pricesne şi liturghii?", mi-a replicat. Am strecurat o melodie a trupei britanice în playlist, iar naşu' mi-a zâmbit recunoscător de la distanţă. N-a dansat, doar a ascultat.

La câteva săptămâni după nunta aceea, am fost solicitat să fac sonorizarea slujbei de sfinţire a locului pe care urma să fie construită o biserică. Fusese invitat să oficieze slujba însuşi episcopul, aşa că, în plin câmp, peste pietre şi noroaie, gazdele întinseseră un covor roşu îngust şi lung. Preasfinţitul a fost aşteptat de un grup mare de preoţi care, aşezaţi de-o parte şi de cealaltă a covorului, l-au onorat cu un cântec de slavă interpretat acapella.

După ce episcopul a trecut printre ei, răspândind binecuvântări şi cruci aeriene, preoţii au format o coloană şi, fără să se oprească din cântat, l-au urmat pe scena ridicată pentru eveniment. Eu stăteam ghemuit chiar lângă cele două trepte de urcare pe scenă, pe un colţ din spatele podiumului, ca să nu le stric cadrul cameramanilor şi fotografilor. Printre preoţii care aşteptau să urce pe scenă l-am recunoscut cu bucurie pe naşul de la nunta din primul paragraf.

Acum, costumul elegant fusese înlocuit cu sutana aurie preoţească, iar zâmbetul chefliu lăsase locul sobrietăţii specifice meseriei. Ne-am ochit reciproc de la câţiva metri şi ne-am salutat discret din priviri. Interpretând cântecul religios împreună cu colegii, părintele s-a apropiat de scenă, iar când a pus piciorul pe prima treaptă, şi-a coborât privirea spre mine şi, ca un ştrengar pus pe şotii, mi-a şoptit scurt printre dinţi: "Bagă un Prodigy!".

Printr-un miracol dumnezeiesc am reuşit să-mi stăpânesc râsul şi, până la urmă, totul a ieşit bine. Mi-am amintit de naşul-popă chiar şi la Untold, în 2018, când i-am văzut live pe Prodigy. I-am apreciat enorm deschiderea la minte şi simţul umorului, mi-a plăcut felul în care mi-a arătat că nu e bine să avem tabuuri, că trebuie să ştim să râdem chiar şi de noi înşine, că nu trebuie să ne luăm întotdeauna prea în serios. Pentru tagma lui, dar şi a mea, 2020 a fost un an nefericit, dar sperăm că 2021 va fi mai normal la cap. Doamne ajută! Părinte, binecuvântează!