Aproape 100 de ani au trecut de când sute de români bihoreni se pregăteau să pornească spre Alba Iulia, pentru a fi părtaşi la evenimentul ce urma să le schimbe soarta şi pe cea a urmaşilor.
Fie că au avut sau nu drept de vot, oamenii au bătut drum lung, prin frig şi sub ameninţări, punându-şi chiar vieţile în pericol. S-au întors acasă, însă, plini de bucurie, cântând Unirea în centrul Oradiei încă ungurească: "Ajunşi în gara Oradea, ne-am încolonat şi în marş, spre centru, până în dreptul Teatrului, am intonat cântece şi marşuri româneşti. Lumea ungurească se uita buimăcită. În acordurile «Pe-al nostru steag» ne-am împrăştiat. În noapte, am pornit pe jos spre case. Cu bucurie în suflet am vestit consătenilor noştri vestea cea mare şi aşteptam înfăptuirea ei", îşi amintea învăţătorul Gheorghe Bordaşiu...
"Cu toţii şi de grabă…"
La Marea Unire au participat cel puţin 239 de bihoreni, dintre care 131 au fost delegaţi la actul istoric şi 108 participanţi din proprie iniţiativă, fără drept de vot.
În cartea "Contribuţia bihorenilor la actul istoric de la 1 Decembrie 1918", istoricul orădean Viorel Faur scrie că din prima categorie au făcut parte 45 de "delegaţi de drept" - reprezentanţi ai instituţiilor ecleziastice, şcolare, culturale, economice şi militare, 20 de delegaţi ai Consiliilor Naţionale Române şi 66 de delegaţi aleşi, aceştia primind "credenţionale", adică mandate, pentru a reprezenta dorinţa bihorenilor la întrunirea de la Alba Iulia.
Pe 27 noiembrie, la cercul electoral din Beiuş, preşedintele Adunării, Moise Popoviciu, îi îndemna pe toţi cei prezenţi: "Vouă, tuturor, vă zicem: cu toţii şi de grabă, pe duminică, la Alba Iulia!".
Peste munţi, spre Unire
Bihorenii n-au fost reprezentaţi doar de elite, ci şi de ţărani. Într-un interviu acordat ziarului Nagyváradi Napló, în care transmitea răspicat "noi vrem unirea cu România", conducătorul delegaţiei, avocatul Aurel Lazăr (foto), sublinia că la Alba Iulia va merge "însuşi poporul": "Circumscripţia Aleşd o voi reprezenta eu, împreună cu un preot şi trei agricultori. Acordăm atenţie reprezentării în rândul delegaţilor a celor mai de jos pături sociale". Şi aşa a şi fost, din cei 66 de "deputaţi" aleşi, 32 au fost ţărani.
Înainte de 1 Decembrie, agenţi ai guvernului comunist de la Budapesta cutreierau în maşini satele româneşti sfătuind oamenii să nu asculte de "domnii de români" şi să se împotrivească unirii. Cu toate acestea, mulţi bihoreni au pornit spre Cetatea Unirii. S-au dus cu trenurile, deşi erau zvonuri că garniturile vor fi deraiate şi în unele gări erau aşteptaţi cu împuşcături în aer, trecând munţii pe jos ori călare, precum şi cu căruţe trase de cai sau de boi. Drumul spre Alba Iulia nu le-a fost uşor, la fel cum nu le-a fost unora nici viaţa după întoarcerea acasă. Mulţi au fost hăituiţi, iar unii, precum avocaţii beiuşeni Ioan Ciordaş şi Nicolae Bolcaş, au sfârşit omorâţi sălbatic de bande de militari unguri şi secui.
În slujba României
Unul dintre delegaţii la Marea Unire a fost Alexandru Nicolae Popescu, fiul unui notar din Lăzăreni, care avea să devină la rându-i notar şi proprietar al unui somptuos conac cu 18 camere în satul natal. În 1918, la 35 de ani, bărbatul se întorcea în ţară invalid din Primul Război Mondial, în care luptase pentru armata austro-ungară şi fusese prizonier în Italia.
Acasă, ofiţerul a devenit comandantul Gărzii Naţionale Române din Ceica şi a primit astfel, după cum mărturisea, "biletul de intrare în sala de unire din Alba Iulia". După 1 Decembrie, a făcut parte din comisia de dezarmare a armatei germane conduse de generalul Mackensen şi a preluat curieratul special de la Marele Cartier General din Braşov, de unde se conduceau operaţiunile militare ale României.
În martie 1919, s-a întors la Lăzăreni, unde a aflat că statul ungar, acuzându-l de "spionaj în favoarea Armatei Române", îl condamnase la moarte prin împuşcare. Până la sosirea trupelor române s-a ascuns prin păduri, pentru a se salva. Mai târziu, însă, sub comunişti, conacul familiei a fost confiscat şi transformat în sediu al Cooperativei Agricole de Producţie.
"Să mutăm munţii…"
Deşi n-a fost delegat cu "credenţional", la Marea Unire a participat şi Pavel Maliţa din Săcădat, tatăl academicianului şi diplomatului Mircea Maliţa, decedat anul acesta. Recrutat încă din băncile şcolii, "Pavelea" a fost trimis de armata austro-ungară pe frontul italian al Primului Război Mondial, visul său fiind să cadă prizonier şi să vadă Roma. Nu i s-a împlinit. "De câte ori ajungeam faţă în faţă cu soldaţii italieni, ei ridicau mâinile înaintea mea şi eram obligat să îi iau eu prizonieri pe ei", îi povestea bărbatul fiului său.
La 23 de ani, întors de pe front, Pavel a devenit unul dintre oamenii de încredere ai lui Aurel Lazăr, fiind pus să ducă la Alba Iulia, înainte de 1 Decembrie, un "teanc de hârtii" cu semnăturile bihorenilor ce susţineau Unirea. "Le duci cu prudenţă şi atenţie, ferindu-te de furturi şi provocări", i-ar fi spus avocatul. Săcădătanul s-a dus de bună voie la Marea Adunare cu un "tren neîncălzit şi cu geamurile sparte la vagon", menit să-i descurajeze pe unionişti.
Acest lucru nu s-a întâmplat. La 84 de ani, mărturisea: "Nu pot uita caracterul acesta de masă al participanţilor, înfruntarea oricăror primejdii, a frigului, a oboselii... În focul tinereţii, credeam că suntem capabili să mutăm munţii din loc, nu numai hotarele nedrepte şi asupritoare".
Înarmaţi în tren
Tot din proprie iniţiativă s-a dus la Alba Iulia şi Teodor Neş (foto), fiul unui ţăran sărac din Mădăras. Întors de pe front, Teodor fusese numit, la 27 de ani, comandantul Gărzii Naţionale din Tinca.
"Drumul nostru n-a fost un marş de paradă fără primejdii. În gara Salonta am fost opriţi de patrula de gardă (n.r. - maghiară). Cu toate somaţiile, ne-am urcat în vagon, de unde, de pe platformă, cu mâinile în buzunare - eram şi noi înarmaţi - am avut un dialog dur cu patrula. S-ar fi terminat poate tragic dacă călătorii n-ar fi silit mecanicul să pornească trenul", rememora Teodor Neş, devenit ulterior un dascăl de seamă şi inspector la Bucureşti.
Tot el îşi amintea despre atmosfera de la Alba Iulia: "Întregul platou Horea părea un ocean presărat cu zeci de insule de mase compacte de români, care, în vremea friguroasă, băteau cu piciorul pe loc, să se încălzească până la sosirea vestitorilor cu hotărârea din sala Adunării Naţionale". În 1919, înainte de intrarea trupelor române în Bihor, locotenentul Neş a fost arestat de soldaţi unguri, dar, spre deosebire de alţi unionişti, a scăpat cu viaţă.
Primul "amin"
Marea Unire a fost susţinută atât de episcopii Roman Ciorogariu şi Demetriu Radu - acesta fiind chiar unul dintre vicepreşedinţii Marii Adunări Naţionale - ci şi de preoţi ortodocşi şi greco-catolici. La Alba Iulia s-au dus, între alţii, Gavril Iovan, preot în Surduc, Nicolae Maliţa (foto), preot în Săbolciu, şi Gheorghe Bordaşiu, învăţător în acelaşi sat, iar din 1919 hirotonit preot.
Ultimii doi povesteau apoi că au rostit primul "Amin" la Unire, în biserica ortodoxă, în zorii zilei de 1 Decembrie, când "pământul era albit". "Cum preoţii nu aveau cântăreţi, ne-am aşezat noi în strană", povestea Gheorghe Bordaşiu, care după întoarcere a fost nevoit să se refugieze de mai multe ori din cauza prigoanei secuieşti. La fel a păţit şi Nicolae Maliţa, organizatorul delegaţilor de pe Valea Crişului Repede, care folosea parola "Şoimul". Mai târziu, în 1940, după cedarea Ardealului, horthyştii l-au pus să-şi sape propria groapă şi l-au ameninţat că-l vor împuşca.
La Unire a votat, ca delegat, şi preotul greco-catolic Augustin Maghiar, mai târziu rector al Seminarului Unit din Oradea, vicar diecezan şi senator în Parlamentul României. La bătrâneţe, în 1950, a fost arestat de comunişti şi dus la Sighet, unde se spune că ar fi reuşit să intre în celula lui Iuliu Maniu, pentru a-l spovedi. A murit acolo, în 1951, fiind primul martir al eparhiei greco-catolice de Oradea. Asemenea tuturor deţinuţilor politici pieriţi în închisoare, a fost îngropat, fără cruce, în Cimitirul Săracilor.
Prietenul regelui
Un alt personaj interesant care a pecetluit Unirea este Ioan Buşiţia (foto), absolvent al Academiei de Belle Arte din Budapesta, profesor de desen şi dirijor în Beiuş, căruia în 1906 i s-a interzis să dirijeze fiindcă ar fi dat spectacole "antimaghiare". În realitate, a fost bun prieten şi colaborator al renumitului Bartók Béla, pe care l-a şi ajutat în culegerea folclorului bihorean. La invitaţia sa, se spune că în 1927 regele Carol al II-lea ar fi vizitat urbea pentru o sesiune de vânătoare. În Beiuş, el a căutat elevi talentaţi din popor pe care i-a instruit la "desen, vioară sau împăiat păsări".
Ţăran înstărit, la Unire a fost delegat şi Teodor Popoviciu, primar al comunei Vârciorog, care, mai târziu, în al Doilea Război Mondial, a contribuit la salvarea mai multor evrei de la moarte. Înainte de Marea Unire, "s-a purtat ca un adevărat român în era maghiară". El mergea pe jos până la gara Chistag, de unde pornea spre Oradea, pentru a se întâlni cu Aurel Lazăr, care i-a şi dat un drapel românesc. Cum ungurii îi percheziţionau casa, primarul şi-a ascuns tricolorul într-un sac de pânză şi l-a pus în hornul cuptorului. Aşa a reuşit să-l ducă la Marea Unire, unde, în sfârşit, a fost liber să-l fluture...
GALERIA UNIONIŞTILOR
Poveşti la Muzeul Cetăţii
În anul Centenarului, memoria celor 239 de participanţi ştiuţi la Marea Adunare Naţională este sărbătorită prin expoziţia "Drumul bihorenilor la Cetatea Unirii", realizată de istoricul şi muzeograful Cristina Puşcaş, deschisă la Muzeul Oraşului Oradea. Vizitatorii pot vedea listele cu toţi participanţii ştiuţi la Marea Unire, delegaţi sau din proprie iniţiativă, şi pot descoperi crâmpeie din poveştile unora, alături de fotografii şi obiecte personale adunate de la urmaşii lor. Realizată cu sprijinul municipalităţii, expoziţia poate fi vizitată în Palatul Princiar din Cetate până la sfârşitul anului.