Pentru mine, Oradea înseamnă acasă. Clădirea comunistă a cinematografului Patria este "fabrica de vise" a copilăriei. Pereţii scorojiţi pe lângă care trec în fiecare zi sunt ai şcolii unde fetiţa mea a învăţat să scrie şi să citească. Îmi iubesc oraşul aşa cum un copil îşi iubeşte părinţii: necondiţionat.
Am avut însă ocazia să înţeleg şi cum îl vede un american din San Francisco, un austriac din Viena sau un francez din Paris. Oameni în posturi cheie pentru companiile lor, care, după ce un director din compania-mamă "a pus degetul" pe Europa de Est, călătoresc prin ţări "exotice" precum Polonia, Ungaria, Bulgaria, România. Oameni competenţi, care aleg locul unde compania-mamă îşi va muta sau extinde activitatea, unde va angaja oameni şi, mai ales, unde chiar ei se vor muta sau vor călători frecvent.
De fiecare dată, obiectiv, experţii completează un tabel: accesibilitate (există drumuri, căi ferate, aeroport?), costuri, disponibilitatea şi calificarea forţei de muncă (există universitate, licee bune, şcoli profesionale?) şi, mai ales, stabilitate şi predictibilitate. În cazul investiţiilor mari, negocierile durează (nu întâmplător) până la un an de zile. O taxă introdusă peste noapte, schimbarea regulilor jocului din mers, inconsecvenţa în general, sunt de-ajuns pentru a descalifica România şi, implicit, Oradea.
Dar tot de fiecare dată, subiectiv, experţii mai fac un raport: cum e să dezvolţi o afacere şi să trăieşti în Oradea? Şi acest tabel are rubrici: administraţia locală (transparenţă şi sprijin), condiţii de viaţă (zone rezidenţiale frumoase cu adevărat, zone de agrement, şcoli bune, evenimente culturale, servicii medicale de calitate).
Aşa că, dincolo de datoria de a încerca să influenţăm politica naţională, avem înainte de toate obligaţia de a face ceea ce stă în puterea noastră: să transformăm Oradea într-un oraş în care orădenii să îşi dorească să trăiască, iar străinii să se simtă acasă.
Delia Ungur
administrator Parcul Industrial Eurobusiness