Când ne gândim la oraşul în care trăim, cel mai adesea invocăm topografia concretă a locurilor pe care le străbatem, purtaţi de problemele zilelor. Şi totuşi, oraşul în care trăim ne rămâne nevăzut şi necunoscut. Căci nu e un oraş, ci o multitudine de oraşe, reale şi imaginare, care se întâlnesc şi se despart la colţul străzilor. Pentru mine, o stradă poate fi o simplă înşiruire de case, pentru cel care-a copilărit acolo nu e niciodată una oarecare.

Apoi, oraşul e o suprapunere de oraşe, căci timpul, care le face şi le desface pe toate, e un mare constructor. Uneori, ca elevii duşi la muzeu sau la un monument ori la altul, ni se întâmplă să-i vedem urmele împietrite; curgerea vie şi firească nu o simţim decât în măsura în care ne traversează. Sau poate tocmai pentru că ne traversează şi ne constituie nu o simţim decât în rare momente privilegiate.

Poate tot de-aceea oraşul ne rămâne ascuns în spatele unei înşelătoare evidenţe. Deşi aici am crescut, aici am învăţat, aici lucrăm, dacă ar fi să spunem ceva despre el fie nu am şti ce, fie am rătăci printre cuvinte menite a numi un imponderabil ce le rămâne inaccesibil altora.

De aceea cred că oraşul acesta s-ar cuveni să ni se deschidă şi la ceasul descoperirii lumii în şcoală. S-ar cuveni să ne învăţăm oraşul nu ca pe o materie obligatorie, ci ca pe dublul imaginar al lumii concrete în care hălăduim. S-ar cuveni să descoperim că faptul de-a călători în timp, de-a vedea prin ziduri, de-a fi nevăzut în loja unui spectacol ori de-a simţi aroma unei prăjituri chezaro-crăieşti care nu se mai face de mult altundeva nu sunt miracole, ci lucruri la îndemâna oricui. Şi poate atunci vom descoperi că dacă în oraşul efectiv ne întâlnim atât de rar, în cel al minţii şi al sufletului ne regăsim mult mai adesea.

Un oraş nu e nimic altceva decât faptul de-a fi împreună cu ceilalţi. La fel ca şcoala. Atunci când ne simţim singuri, nu suntem altfel decât nişte pelerini în faţa porţilor oraşului. Dar oraşul nostru nu mai are porţi, veţi spune. Ba da, dar ele sunt închise, precum paginile unei cărţi uitate. Deschideţi-le şi oraşul vă va primi în sărbătoarea lui!

Mihai Maci
profesor