Există, în revendicarea din titlu, o formă tandră de luare în posesie, care ascunde tensiunea fără de care niciun spaţiu locuit, nicio instituţie nu-şi află rosturile. Trăind multă vreme într-un loc, ajungi să îl simţi ca pe ceva al tău, după cum, prin straturi invizibile, dar trainice, oraşul însuşi nu doar că te cucereşte, ci ajunge să te provoace aproape organic, să te lege de el, să te deţină şi el pe tine.
Oradea, prin toate clădirile ei, are o frumuseţe aparte: îţi dezvăluie şi rigori occidentale, dar şi mistere orientale, e marcată de rămăşiţe uitate de vremuri, dar şi de omogenităţi născute din spiritus loci. E un oraş pe care nu ai cum să nu îl iubeşti şi căruia, după zeci de ani, nu ai cum să nu simţi că îi aparţii. Frumuseţea din orădeni are multe de preluat din frumuseţea clădirilor, după cum şi noi transmitem din frumuseţea noastră oraşului pe care îl locuim.
Imaginea - nu doar sentimentală - a Oradiei e dată de contopirea, într-un binecuvântat creuzet, a locuitorilor ei, a clădirilor, a peisajelor urbane şi a spiritualităţii ei. Un punct nodal, o marcă a oraşului l-a reprezentat şi îl va reprezenta Muzeul Ţării Crişurilor. Aşa cum oraşul este al nostru, şi Muzeul este al nostru.
În timp, nu am avut cum să nu desluşesc legătura lăuntrică, corespondenţa afectivă dintre orădeni şi Muzeu. Legătura aceasta e una dintre cele mai importante care se poate naşte la nivel civic. Sunt instituţii ale unui oraş care, în timp, se transformă în "edificii afective". E zona cea mai adâncă şi cea mai tainică până la care poate răzbate o izbândă culturală. Pentru această uniune, la care trebuie să aderăm cu toţii, am trudit cât am condus destinele Muzeului şi sunt convins că îi vor pricepe însemnătatea, întărind-o, şi cei care îmi vor urma.
Nu poţi gândi Oradea fără Biserica cu Lună ori Palatul Moskovits, în lipsa Pasajului Vulturul Negru sau în absenţa Muzeului Ţării Crişurilor. De aceea suntem cu toţii datori tuturor acestor teritorii de afecţiune: să nu le lăsăm să se împuţineze, ori - mai rău - să dispară în voia sorţii, orice nume vremelnic ar purta această soartă.
Pierderea acestei legături afective dintre Oradea şi locuitorii săi, dintre Muzeu şi orădeni, nu ne-o va ierta nimeni, niciodată: pervertindu-ne pe noi pervertim, inevitabil, şi frumuseţea acestui oraş pe care nu ai cum să nu-l iubeşti.
Aurel Chiriac
fost director
Muzeul Ţării Crişurilor