Orașul-vitrină: cum se trăiește în spatele fațadelor „reabilitate” - scrisoarea unui orădean de pe strada Jean Calvin

BIHOREANUL a primit de la un cititor care locuiește pe strada Jean Calvin din Oradea un mic „rechizitoriu” la adresa autorităților locale, în special a Primăriei și a Poliției Locale.

Acesta enumeră principalele nemulțumiri ale locatarilor din zonă: poluare, trotuare blocate de mașini, reguli aplicate cu dublă măsură, decizii contestabile privind circulația și lucrările edilitare, dar și șantiere derulate, susține el, fără respectarea obligațiilor minime de informare.

Concluzia cititorului este că municipalitatea pare să lucreze mai degrabă pentru „vitrina” de arătat turiștilor decât pentru confortul propriilor contribuabili.

Regăsiți scrisoarea integral mai jos:

Orașul-vitrină: cum se trăiește în spatele fațadelor „reabilitate” ale Oradei,
O scrisoare deschisă de pe strada Jean Calvin

Pe scurt

• De ce iei amendă aici, dar nu și la 30 de metri mai încolo? Pe strada Micu Klein, aceeași regulă de parcare se aplică diferit de la un tronson la altul - pe aceeași stradă. Două reguli, una scrisă și una nescrisă, despărțite de o singură intersecție.
• Am luat mai multe amenzi ca locatar decât toți cei care blochează zilnic trotuarul. Am fost sancționat în timp ce descărcam lucruri grele - în timp ce mașinile de la școală urcă pe trotuare nestingherite, de două ori pe zi.
• Ne-am mutat pentru liniște. Apoi strada a devenit sens dublu peste noapte. Acum auzim motoare turate, muzică și claxoane, zi și noapte - fără ca cineva să ne fi întrebat.
• Mi-am plătit fațada din buzunar. A primăriei? Stă nereabilitată pe aceeași stradă. Renovare scumpă și anevoioasă, fără niciun sprijin - exact lângă o clădire a primăriei care ignoră propriile reguli.
• Renovare doar de fațadă: ce se ascunde în spatele pereților proaspăt zugrăviți. Programul cere fațade frumoase pentru turiști, dar nu și interioare sau curți. O vitrină, nu o casă.
• Au mutat trecerea de pietoni într-un loc ascuns de copaci - pe un drum de copii. Parcările ajung până la marginea ei, iar șoferii trec fără să ridice privirea de pe telefon.
• Tramvaie blocate nepedepsit, la 500 de metri de Poliția Locală. Soneriile sună disperate, șoferii vinovați sunt sunați politicos să se mute. Amendă? Niciuna.
• Am primit amendă pe bicicletă - mergând încet, chiar în spatele unei mașini de poliție. Pe pietonala Alecsandri, biciclistul ia amendă pe loc, dar mașina din fața lui, tot pe pietonală, nu pățește nimic.
• Ani de șantier, zero panouri legale - chiar la lucrările primăriei. Praf, zgomot peste orele de liniște și nicio informare obligatorie afișată, deși legea o cere.

Locuiesc pe strada Jean Calvin, o stradă scurtă din centrul Oradei pe care se află Colegiul Național „Iosif Vulcan” - fostul liceu pedagogic, cum încă îl știe tot orașul. Când ne-am mutat aici, am ales-o tocmai pentru ce părea să fie: o stradă liniștită, cu sens unic, puțin circulată, în inima unui oraș pe care toată lumea îl laudă pentru cum arată. Câțiva ani mai târziu, pot spune fără ezitare că strada noastră a devenit exemplul perfect pentru tot ce nu funcționează în centrul „reabilitat” al Oradei: un decor frumos pe dinafară și o viață imposibilă pe dinăuntru.

Vreau să fie limpede de la bun început: nu am nimic cu ceea ce autoritățile fac bine pentru orașul acesta - iar lucruri bune există, de la clădirile restaurate până la spațiile publice și malurile reamenajate, și mă bucur de ele ca oricare orădean. Nu scriu ca să le neg și nici din plăcerea de a critica. Scriu pentru că îmi doresc ca problemele concrete de mai jos să fie îndreptate, astfel încât centrul să devină la fel de bun de locuit pe cât este de bun de pozat. Le semnalez tocmai pentru ca lucrurile să se îmbunătățească - atât.

Două ore de asediu, în fiecare zi. Dimineața și după-amiaza, la orele când părinții își lasă și își iau copiii de la școală, trotuarele dispar. Pur și simplu nu mai există. Mașinile urcă pe ele, lipite de pereții clădirilor, iar noi, locatarii și ceilalți pietoni, suntem împinși să le ocolim pe carosabil, printre celelalte mașini. De multe ori porțile clădirilor sunt blocate atât de strâns încât abia mai scoți o bicicletă din curte. Și, indiferent de anotimp, mașinile sunt lăsate cu motorul pornit, fix sub geamurile noastre. Vara, iarna, la fel: un nor de gaze de eșapament care intră în case. Poluarea e, literalmente, sufocantă.

Trotuar blocat complet, lângă gardul liceului: pietonii sunt nevoiți să coboare în stradă, printre mașini

Poliția Locală trece prin zonă. O vede. Și nu face nimic - pentru că șoferii stau în mașini, iar o mașină „cu om în ea” pare să fie, în logica lor, altceva decât o mașină parcată ilegal. În schimb, când strada e liberă și un singur autoturism îndrăznește să oprească pe carosabil, amenda apare instantaneu. Știu asta foarte bine: am fost amendat ca locatar, în timp ce descărcam din mașină lucruri grele pe care trebuia să le urc în apartament. Am ajuns, ca om care doar locuiește aici, să adun mai multe amenzi decât orice șofer care blochează trotuarul de două ori pe zi ca să-și lase copilul la școală. Aceasta nu este aplicarea legii. Este aplicarea ei pe dos: îi sancționează pe cei vulnerabili și îi protejează pe cei care creează problema.

Două reguli pe aceeași stradă. Și nu e doar la noi. În tot centrul, parcarea pare aplicată după bunul-plac al celui care dă amenda. Cel mai limpede exemplu îl găsiți pe strada Micu Klein. Pe tronsonul dintre Iuliu Maniu și Cuza Vodă, dacă parchezi, primești amendă imediat. Câteva zeci de metri mai încolo, pe tronsonul dintre Cuza Vodă și Rimanóczy Kálmán, e perfect „normal” și acceptat ca locatarii să blocheze trotuarul în întregime. Aceeași stradă, același oraș, aceeași lege - și două realități complet diferite. O regulă scrisă și una nescrisă, despărțite de o singură intersecție.

Am vrut să văd cu ochii mei cum reacționează autoritatea, așa că am depus, la un moment dat, o plângere. Răspunsul Poliției Locale a fost că acei locatari „nu au unde parca în altă parte”. Numai că nici locatarii de pe celelalte străzi nu au unde parca - și totuși găsesc soluții, plătesc parcări cu plată, se descurcă. Diferența nu ține de locuri de parcare. Ține de cine este lăsat în pace și cine nu. Iar atunci când instituția care ar trebui să aplice legea inventează ea însăși scutiri „pe cuvânt”, legea încetează să mai fie lege și devine favoare.

O stradă liniștită, transformată în culoar de tranzit. Liniștea pentru care ne-am mutat a dispărut peste noapte, la propriu. În urma unor lucrări pe o altă stradă, sensul unic de pe Jean Calvin a fost transformat în sens dublu. De atunci, zi și noapte, auzim motoare turate, muzică dată tare, accelerări bruște și claxoane. O decizie tehnică, luată probabil „provizoriu” pentru fluidizarea traficului în altă parte, ne-a schimbat complet viața - fără ca cineva să ne întrebe sau, măcar, să ne anunțe.

Am plătit ca orașul să arate bine. Primăria, nu. Ni s-a cerut, ca multor altora din centru, să reabilităm fațada clădirii în care locuim - pentru ca turiștii să vadă un oraș frumos, restaurat. Am făcut-o. Pe banii proprietarilor, fără niciun fel de sprijin din partea primăriei, după un proces de autorizare scump și anevoios. Rezultatul? O fațadă nouă, în fața căreia strada este denivelată și plină de gropi. De fiecare dată când plouă, mașinile care trec în viteză prin acele gropi împroașcă exact peretele pe care tocmai l-am refăcut pe cheltuiala noastră.

Iar acum partea care spune totul: pe aceeași stradă există o clădire administrativă a primăriei - chiar a direcției tehnice - a cărei fațadă nu este, desigur, reabilitată. Instituția care impune și controlează renovările locuiește, ea însăși, într-o clădire nerenovată. Un model demn de urmat.

O renovare „de ochii lumii”. De fapt, întregul program de sancționare a proprietarilor a fost gândit doar pentru aparență. Te obligă să refaci fațada, dar nu și interioarele, nici curțile. Așa că, în spatele pereților proaspăt zugrăviți pentru fotografii, oamenii locuiesc în continuare în clădiri nerenovate pe dinăuntru, cu curți lăsate în paragină, ajunse subiect permanent de ceartă între proprietarii care vor să investească și cei care nu. Orașul a cerut o vitrină, nu o casă. Și exact o vitrină a primit.

O trecere de pietoni mutată în pericol. În timpul intervenției pe o altă stradă, trecerea de pietoni din apropiere, cea care traversează strada Primăriei, a fost mutată dintr-un loc vizibil într-unul care nu mai asigură nicio siguranță. Acum este ascunsă de copaci, iar parcările ajung până la marginea ei. Pe acolo trec copii. Șoferii nu o văd la timp, sunt neatenți și - în era telefonului în mână - nu o dată am văzut mașini trecând fără ca cineva să ridice măcar privirea de pe ecran. Este o trecere de pietoni proiectată parcă pentru a produce un accident, nu pentru a-l preveni.

Tramvaiele, ostatice. Șoferii, intangibili. Pe strada Primăriei, în fiecare zi, aceeași poveste: mașini parcate aiurea care blochează tramvaiele. Tramvaiele sună din sonerie cu disperare, oamenii din ele întârzie. Ce pățesc șoferii vinovați? Nimic. Sunt sunați frumos de Poliția Locală să-și mute „de urgență” mașina. Fără amendă. Sediul Poliției Locale se află la mai puțin de 500 de metri de strada noastră - distanța nu este, prin urmare, problema. Voința este.

Război cu bicicleta. Locuind în centru, încercăm să folosim bicicleta cât mai des. Numai că și aici am dat de aceeași logică pe dos. Pe pietonala învecinată, strada Vasile Alecsandri, a apărut un semn de interzis pentru biciclete. Iar Poliția Locală stă, practic, de pază să nu îndrăznească vreun biciclist să treacă pe acolo nesancționat - și o face, firește, din mașină. Încă un model demn de urmat. Am încasat o astfel de amendă mergând încet cu bicicleta pe Alecsandri, fix în spatele unei mașini de poliție care circula liniștită pe aceeași pietonală - fără girofar, fără misiune, fără vreun scop vizibil. Dintre toate vehiculele care rulau atunci pe zona pietonală, autoritatea a ales să se ia exact de biciclist. Fără avertisment, fără discuție: amendă direct.

Recunosc, sunt și eu parțial de vină - am vrut să văd cu ochii mei cum reacționează și cât de multă ostilitate au autoritățile acestui oraș față de cei câțiva oameni care chiar se deplasează pe bicicletă. Răspunsul l-am primit pe loc, scris pe o chitanță.

Ani la rând de șantier, fără o regulă respectată. De când locuim aici, strada a fost spartă complet timp de un an pentru lucrări la rețeaua de canalizare: praf, deranj, gălăgie. A urmat încă un an de lucrări la liceu, fără nicio organizare de șantier vizibilă - praf împrăștiat pe stradă, zgomot ziua și, în perioadele de predare a lucrării, și după orele de liniște. La niciuna dintre aceste lucrări nu am văzut afișat panoul de informare obligatoriu, cu termene și responsabili, deși legea îl cere. Iar ironia finală: chiar primăria este cea care derulează investiția. Instituția care ar trebui să dea exemplul de respectare a regulilor este prima care le ignoră.

Nu cer nimic extravagant. Cer doar ca aceleași reguli să se aplice tuturor: ca trotuarele și trecerile de pietoni să fie eliberate cu aceeași fermitate cu care sunt amendați locatarii; ca pietonalele să fie tratate ca pietonale, nu ca parcări sau scurtături pentru mașini; ca șinele de tramvai să nu mai fie blocate nepedepsit la 500 de metri de Poliția Locală; ca trecerea de pietoni de lângă noi să fie readusă într-un loc sigur; ca șantierele să aibă termene, organizare și panourile de informare prevăzute de lege; ca programul de reabilitare să sprijine, nu doar să sancționeze, proprietarii; și ca primăria să înceapă cu propria clădire de pe strada noastră.

Un oraș frumos începe cu oamenii care trăiesc în el, nu cu fotografia de pe broșură. Până când vom înțelege asta, strada Jean Calvin va rămâne ceea ce a ajuns: o fațadă impecabilă, în spatele căreia se sufocă, zi de zi, cei care au avut naivitatea să o creadă acasă.

locatar pe strada Jean Calvin