Din tot ce ai, a zecea parte să o dai celor mai săraci decât tine. Aşa spune rânduiala zeciuielii, transmisă din generaţie în generaţie în familiile de credincioşi. Aşa au învăţat de la părinţii şi bunicii lor şi soţii Florica şi Gheorghe Budar, doi bihoreni emigraţi în America în 1985. Ani la rând, aceştia au pus deoparte a zecea parte din banii câştigaţi, iar pentru că inima le-a zburat mereu spre meleagurile natale, au hotărât să-i ofere aici.

Soţii Budar au construit în Oradea o casă în care din 2002 încoace au găzduit tinere pe care soarta le-ar fi văduvit de speranţa la o viaţă decentă. Lor le-au dat nu doar casă şi masă, ci le-au fost mama şi tatăl pe care acestea nu credeau să-i aibă vreodată...

O viaţă nouă

Viaţa soţilor Budar s-a schimbat radical cu patru ani înainte să cadă comunismul. Locuiau în Marghita, unde Florica lucra la cooperativa de credit, iar Gheorghe era şofer de autobuz. Creştini convinşi, de confesiune penticostală, şi-au riscat libertatea de dragul credinţei.

"În România religia era tabu, dar îmi doream ca oamenii să nu-L uite pe Dumnezeu şi aduceam clandestin Biblii din Rusia", povesteşte Gheorghe (foto). Într-o zi, l-a prins Miliţia. A stat două săptămâni în arest, iar apoi i s-a cerut, pur şi simplu, să plece din ţară. "Eu n-am vrut, mă simţeam patriot. Dar soţia m-a convins că riscăm prea mult dacă rămânem".

Au aterizat la Detroit, unde totul le era străin, dar exista o comunitate puternică de români. "Nu ştiam deloc engleză, aşa că am lucrat pe unde am putut", îşi aminteşte Florica. Ea a făcut menaj prin casele americanilor, iar Gheorghe s-a angajat şofer de camion. După câţiva ani mai târziu a reuşit să-şi cumpere propriul TIR, apoi încă unul, şi încă unul, până la 24. "Ne-a ajutat Dumnezeu", e convins bărbatul.

Rânduială sfântă

De îndată ce s-au pus pe picioare, soţii Budar au început să-i ajute şi pe alţii: la firma lor de transport, 95% dintre angajaţi au fost mereu români fugiţi în America. "Am angajat ingineri, doctori, profesori, chiar şi preoţi, indiferent de religia lor", spune Gheorghe.

Când compania a devenit profitabilă, au început să aplice rânduiala zeciuielii, aşa că a zecea parte din bani au depus-o într-un cont bancar pe care chiar pentru asta l-au înfiinţat. "Atunci nu ştiam ce vom face cu banii, dar ştiam că trebuie să îi strângem", povesteşte Florica.

În 2001, când strânseseră în cont 300.000 dolari, soţii Budar au decis să-i aducă în România, construind un cămin pentru fetele orfane. "Ştiam că la 18 ani fetele trebuie să plece din orfelinate, dar că nu le ajută nimeni să se pună pe picioare", explică femeia.

Salvatori de suflete

Soţii Budar au cumpărat un teren pe dealurile Oradiei şi au plătit o firmă să le ridice o casă cu patru niveluri şi 12 camere cu 3 paturi fiecare, cu o bucătărie mare, o sufragerie cât o cantină şi alte acareturi.

Ca să facă adăpostul funcţional conform legii, soţii Budar au înfiinţat Fundaţia Bet Hanan, care în ebraică înseamnă Casa Îndurării, şi în 2002 au încheiat un contract cu Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Bihor, punându-şi la dispoziţie serviciile de cazare pe perioadă nelimitată şi trei mese pe zi pentru tinere care ies din centrele de plasament.

La schimb, le-au pretins acestora doar să fie cuminţi şi să-L iubească pe Dumnezeu. "Le-am cerut ca duminica să meargă la biserică. Nu contează dacă la penticostali, la ortodocşi sau la reformaţi, dar să se roage", spune Gheorghe.

Ajutaţi să ajute

De îndată ce au deschis adăpostul, soţii Budar s-au întors în America, lăsându-l pe fratele Floricăi, Dumitru Cozma, director al fundaţiei. Şi în continuare, lună de lună, a zecea parte din banii pe care îi câştigă îi trimit tot la Oradea...

În cei 14 ani trecuţi de la înfiinţare, Florica şi Gheorghe au asigurat toate cheltuielile casei, de la taxe şi utilităţi până la salariile angajaţilor. În medie, 6.000 dolari pe lună. "N-am avut cum să plătim noi chiar toată suma, aşa că am adunat şi sponsorizări de la cunoscuţi din America", explică Florica (foto). Calculele arată că, de când funcţionează, fundaţia a investit la Bet Hanan peste un milion de dolari!

Învăţate să trăiască

Până acum, casa a găzduit peste 130 de fete, cele mai multe ieşite din orfelinate, dar şi din familii sărace. "Nu am făcut nicio selecţie. Pur şi simplu, când auzeam de vreo fată care avea nevoie de ajutor, încercam să-i găsim un loc", spune Dumitru Cozma (foto).

Pe lângă liniştea că au un acoperiş şi pâinea cea de toate zilele asigurate, în Casa Îndurării fetele sunt ajutate şi să-şi facă un rost în viaţă. Toate urmează cursuri de calificare, ca să înveţe o meserie. "Fiecăreia îi căutăm loc de muncă şi o ţinem în casă până când vedem că se ţine de el", explică directorul fundaţiei.

Concomitent, tinerelor li se cere să-şi depună salariul la bancă şi să-i arate directorului, lunar, extrasul de cont. "Pot să-şi cheltuiască banii cum vor, dar le cerem să facă şi economii", spune Dumitru. Când o fată se ţine de muncă şi dovedeşte că nu-şi risipeşte banii, tot el îi caută chirie. "Fiecare fată s-a mutat în chirie cu bani economisiţi. În plus, tuturor le-am plătit chiria pe două luni în avans", povesteşte directorul.  

Casă de piatră

Fetele care au locuit în Bet Hanan povestesc că s-au simţit ca într-o mare familie. "Domnul Mitică mi-a fost ca un tată. Am putut vorbi cu el orice şi mereu a avut o vorbă bună", spune Beatrice Igna, care a fost adăpostită aici şase ani. A ajuns la adăpostul fundaţiei la 17 ani, când mama sa a plecat în străinătate, lăsând-o în grija unui tată pensionar, dar - zice ea - "părinţii n-au putut să-mi dea nimic".

Anul trecut, Beatrice şi-a găsit alesul inimii şi a decis să se mărite. Cum n-avea o casă de unde viitorul mire s-o ceară, soţii Budar au împodobit de nuntă chiar Casa Îndurării. "Două nunţi am avut la casă până acum. Nu este bucurie mai mare!", povesteşte Florica, ca o mamă mândră.

Ana Căldărar şi Florica Ivanovici au locuit şi ele la Bet Hanan, iar acum împart chiria unui apartament din Oradea. Amândouă au crescut în orfelinat şi spun că adăpostul a fost şansa cea mare a vieţii lor. "Dacă nu era fundaţia, ajungeam în stradă", zice, pe şleau, Ana.

Se închid uşile...

Ca orice poveste, şi cea a Bet Hanan se apropie, însă, de final. "Afacerile nu mai merg. Am 71 de ani şi am fost nevoit să redevin şofer. Mi-au mai rămas doar trei camioane", spune Gheorghe. Detroit este metropola americană cea mai grav devastată de criza economică, iar o parte însemnată a locuitorilor au ajuns, pur şi simplu, sărăci.

Soţii Budar înşişi, pe lângă neputinţa de a mai câştiga la fel de mulţi bani, nici nu mai au cui să ceară sponsorizări, aşa că au donat adăpostul din Oradea Comunităţii Penticostale din oraş, care s-a obligat să mai ţină fetele timp de un an, tot pe cheltuiala Floricăi şi a lui Gheorghe, după care o va transforma în azil de bătrâni.

Decizia nu a fost uşoară pentru cei doi bihoreni din America, dar au conştiinţa liniştită că au făcut bine cât au putut. Cum s-ar spune în ţara care i-a adoptat: mission completed!

PÂINEA CEA DE TOATE ZILELE
Bunătatea aduce bunătate!

La funcţionarea Casei Îndurării au contribuit nu doar soţii Budar şi cunoscuţii lor din America, ci şi un alt bihorean. "Din prima zi de funcţionare, n-am cumpărat deloc pâine", povesteşte Florica Budar. Asta fiindcă un alt cunoscut de-al lor din biserică, rămas în ţară, Dumitru Crişan, patronul brutăriei Proxima din Aleşd, le-a donat în ultimii 14 ani, în fiecare zi, câte 12 pâini, pentru locatarele casei.

Din 2002, de lunea până duminica, o maşină a brutăriei a dus pâinile la Casa Îndurării, fără să lipsească nici măcar o singură zi. "Fără să calculăm combustibilul, cred că ne-a donat pâine în valoare de peste 30.000 dolari", spune Florica. În total, până acum Proxima a oferit orfanelor circa 52.560 de pâini, iar Dumitru Crişan le-a garantat soţilor Budar că va continua să le doneze pâine atât timp cât va funcţiona Casa Îndurării...