Pentru ca toată lumea să ştie ce minunăţii se găsesc la Roşia, Asociaţia pentru Dezvoltare Durabilă şi Promovarea Turismului Bihor (ADDePT) a organizat duminică o excursie de-o zi aici cu jurnalişti, bloggeri şi fotografi profesionişti, ca parte a proiectului "Descoperă Bihorul - Natură, cultură, tradiţii". "Prin acest proiect ne dorim să promovăm potenţialul turistic al judeţului, prin organizarea de study-tour-uri pentru diferite grupuri ţintă", a explicat vicepreşedintele ADDePT, Aurelia Dumiter.
Morarul, higheghea şi fetele
După aproape două ore de mers pe drumul de Beiuş, care nu lasă niciun şofer să se plictisească, prima oprire este chiar la intrarea în comuna Roşia. Aici, de mai bine de 100 de ani, o moară de apă macină grâu şi porumb, deopotrivă cu timpul. De cum aude că are musafiri, bace Ghică, morarul, iese repede în uşă. "Să ne dea Dumnezeu la toţi sănătate şi noroc şi fericire!", zice bătrânul, ale cărui linii adânci de pe faţă trădează că a văzut destulă apă curgând pe valea Roşiei.
Pe numele său Gheorghe Burtic, morarul e bucuros că are musafiri, dar mai cu seamă mândru că, alături de lângă el, întâmpină oaspeţii chiar primarul comunei, Florin Bonca. Bătrânul dă să se plângă turiştilor: cum nu mai vede el cu un ochi, cum bătrâneţea-i boală grea, cât de greu e pe lume. Dar i se aminteşte că oaspeţii sunt acolo să vadă cum învârte moara apa, aşa că se execută rapid...
Când doar click-urile aparatelor foto se aud, fotografii vrând parcă să nu rateze nicio învârtire a roţii uriaşe, pe nevăzute, morarul pune mâna pe o vioară cu goarnă şi începe să zdrăngăne. Pune însă şi o condiţie: o fată tânără şi frumoasă să stea la dreapta lui, că altfel nu ştie cânta. "Dacă eşti gelos, nu trebuia să vii cu ea aicea", îi zice unui vizitator care se dă gelos.
Întrebat câţi ani are, bace Ghică ori nu mai ştie exact, ori nici nu se chinuie să-şi amintească. "Peste 80", răspunde sec. Mai bine de jumătate din viaţă şi-a petrecut-o ca morar, în micuţa casă cu două odăi. În cea în care baciul doarme, noul şi vechiul, păgânul şi dumnezeiescul se îmbină perfect: lângă ştergare tradiţionale stă un brad micuţ de plastic; sub o cruce bisericească zac nişte sute de "euroi" donate de turiştii trecuţi pe la moară.
După zeci de minute de când şi-a primit oaspeţii, morarul îşi dă seama că n-a făcut ceva bine: a rămas în hainele de casă, când el are o ie veche, numai bună "de duminică". Aşa că îşi trage rapid ia peste haine, fără să-i mai pese dacă se îmbină cumva cu pantalonii vechi de trening pe care îi poartă. Şi începe iar să cânte, înconjurat de fetele tinere...
Meşteşug de-o viaţă
De la moara de apă din secolul XIX, turiştii cotesc spre satul Lazuri, în vizită la două ateliere de meşteşugit tradiţional: unul de ţesut şi unul de realizare a viorilor cu goarnă. Ambele se găsesc în gospodăria răposatului Dorel Codoban, devenit celebru drept inventatorul viorii cu două goarne, trecut în cealaltă lume cu doi ani în urmă. A rămas nevasta lui, Floarea, să ducă mai departe tradiţiile atât de dragi lor.
Femeia nu lasă oaspeţii să se apuce de lucru până când nu cinstesc măcar un pahar de pălincă şi nu gustă din bucăţile făcute special pentru ei, în cuptorul cu vatră: pâine de casă, moşocoarne cu brânză şi cozonaci cu nucă. Iar turiştii nu aşteaptă invitaţii speciale ca să se năpustească peste bunătăţi...
După desfătarea papilelor gustative, toată lumea se pune pe lucru: tanti Floare face o demonstraţie de ţesut, iar ginerele ei prezintă lumii atelierul highidişului Codoban. "Numai vă rog să nu mutaţi nimic. Noi n-am schimbat nimic aici, fiecare holţşurub e exact aşa cum l-a lăsat el", explică bărbatul.
Spre bucuria oaspeţilor, tanti Floare îi lasă să probeze o cămaşă de ie veritabilă, pe care o are de vânzare, la 400 de lei. "Te ţine o viaţă, că e din cânepă", îşi laudă femeia marfa.
Libertate pentru toţi
Cea de-a treia oprire e la biserica ortodoxă din Roşia, în jurul căreia roiesc copii coloraţi în alb şi roşu, de parcă sunt nişte mărţişoare zburdalnice. Participanţi la cea de-a şasea ediţie a Festivalului de pricesne specifice Postului Paştelui, zeci de elevi din tot judeţul îşi dau silinţa să impresioneze juriul. Unele fete s-au străduit atât de tare, încă n-au reuşit să-şi accesorizeze porturile populare tradiţionale, moştenite din moşi strămoşi, decât cu pantofi strălucitori, cu tocuri cui şi înalte.
După o jumătate de zi de muncă, de la biserică turiştii nu puteau merge decât la masă. Vreme de peste 20 de minute străbat, cu microbuzul, un drum neasfaltat al Roşiei, pentru a ajunge la Păstrăvăria Cutuş, din inima pădurii, pe Valea Lazurilor. Deşi hârtoapele te scutură mai ceva ca o trambulină şi testează rezistenţa oricărei maşini, excursioniştii îşi dau repede seama că efortul a meritat: păstrăvăria nu este o simplă crescătorie de peşti, ci un colţ de rai în devenire, în mijlocul pădurii.
Doru şi Adriana Cutuş, ambii orădeni de origine, au abandonat viaţa confortabilă din oraş, pentru a trăi în mijlocul sălbăticiei. Şi-au lăsat locurile de muncă, şi-au vândut tot ce aveau şi au luat-o de la capăt sub cerul albastru acoperit doar de frunzele copacilor, ca să-şi poată trăi viaţa în libertate deplină. Iar toate animalele cu care convieţuiesc sunt la fel de libere: pe un lac artificial înoată fericite perechi de lebede şi raţe sălbatice, iar prin pădure, în jurul casei de lemn ridicate de soţii Cutuş, se plimbă la fel de nestingherite găini, păuni, curcani, câini, ba chiar şi un măgar. Trăiesc din vândutul păstrăvilor proaspeţi. "Cel mai mult la moţi, să ştiţi: fiecare are un bazin acasă şi cumpără câte 10-20 de kilograme de puiet", explică Doru.
Şi-au construit visul libertăţii cu banii primiţi pe vânzarea unui apartament şi cu fonduri europene nerambursabile. Acum, după ce au gustat din viaţa sălbatică şi i-au depistat minunăţia, ambii soţi se jură că nu s-ar mai întoarce pentru nimic la oraş. Ba chiar, pe lângă cei peste 15.000 de metri pătraţi deţinuţi în mijlocul pădurii, şi-au mai concesionat şi terenurile vecine, pentru a-şi mări afacerea.
Din această vară, la familia Cutuş orice turist va putea mânca o porţie de păstrăv proaspăt prăjit pe grătar. Nici înainte n-au refuzat drumeţii care au bătut atâta cale să ajungă la ei, dar acum au şi amenajat o terasă unde aceştia să-şi tragă sufletul.
Minunea de sub pământ
După ce au savurat libertatea deplină şi după ce au trecut un deal şi o vale, drumeţii nimeresc drept în... subteran. Excursia continuă la mina Farcu şi a ei peşteră cu cristale care cresc un milimetru într-un sfert de secol. "O minune!", exclamă aproape în cor membrii grupului, urmărind cu ochii cristalele strălucitoare şi formele interesante pe care le-au luat.
Turiştii pot coborî în mină şi în peşteră zilnic între orele 10 şi 19, fiind asistaţi de un ghid pregătit să le răspundă oricăror întrebări. În subteran, vizitatorii pot vedea şi un muzeu cu sculele minerilor care scoteau la suprafaţă bauxita.
În final, ultima oprire a "expediţiei" ADDePT e la Cheile Cuţilor, o zonă impresionantă prin stâncile calcaroase uriaşe şi valea sălbatică. Traseul accesibil îi duce pe turişti spre mai multe grote, nici una amenajată cu infrastructură turistică. Altfel spus, sălbăticia în toată simplitatea ei!
Pe viitor, ADDePT îşi propune să mai facă excursii de-o zi în zona Vadu Crişului - Şuncuiuş şi Valea Ierului, unde ar putea duce chiar şi profesori orădeni, să le arate cât de simplu este să facă activităţi utile şi de efect cu elevii.
Excursia la Roşia s-a realizat cu ajutorul sponsorilor Hotel Transit, Marinova Impex, George Corporation, al Fundaţiei Euroregiunea Bihor - Hajdú Bihar şi al Primăriei comunei Roşia.