Voi începe abrupt: decizia de anulare a personalității juridice a revistei Familia a fost una, ca să mă exprim elegant, cel puțin pripită, căreia nu i s-au analizat toate implicațiile ulterioare, nu atât financiare, cât culturale. Sunt convins că și dl Ilie Bolojan ar găsi, azi, o altfel de rezolvare.

Argumentele pentru care revista nu trebuia să ajungă departament al niciunei alte instituții au fost spuse la timpul lor. Însă, după proteste îndreptățite, dublate de ironii, după petiții semnate de nume grele ale culturii române și birjării de internet, lucrurile au luat brusc o întorsătură ciudată. De la negarea deciziei C.J., s-a ajuns la negarea, mai mult sau mai puțin voalată, a capacității redacționale de a duce – în condițiile date – mai departe revista. Au fost chemați preoții, bocitoarele și a fost țesut giulgiul. Acest text vrea să amâne măcar tragerea clopotelor...

Mirat, iritat, nedumerit, revoltat de multe ori și dincolo de toate încâlcelile birocratice și legislative, Ioan Moldovan a ales să rămână în toată această perioadă, și în cea ce va să vină, alături de revistă, refuzând retorica deznădejdii ori exerciții de orgoliu la care ar fi fost, până la urmă, îndreptățit. Cu vorbele lui – continuitatea revistei și a spiritului acesteia sunt mai importante decât poziția pe un stat de plată.

E un tip de identificare culturală pe care nu toți au practicat-o. Într-un asemenea moment, de fapt, revista are mult mai multă nevoie de Ioan Moldovan decât are Ioan Moldovan de revistă. Cei care îi deplâng dispariția doar din plăcerea de a face vocalize funebre ar fi bine să înceteze.

Și în ceea ce privește numirea lui Mircea Pricăjan în funcția de redactor-șef, lucrurile trebuie lămurite o dată pentru totdeauna. Alegerea lui pentru această funcție fusese hotărâtă în redacție cu mai bine de un an și jumătate în urmă. Nu l-a impus nimeni, nu s-a vârât singur în față, nu a participat la nu știu ce jocuri de culise. Ioan Moldovan a fost cel care l-a propus ca redactor-șef, pentru actuala formulă, președintelui C.J., și nu invers.

Informații vagi și cu sunete secunde perverse care au circulat mai cu seamă în mediul online au reușit să nască în jurul lui Mircea Pricăjan o rețea deasă de suspiciune, neîncredere și răutate, întreținută apoi abil de plivitorii de morminte culturale. Așa s-a ajuns în situația în care, orice ar fi declarat, era interpretat ca un atac la politica redacțională anterioară. Elanul ipocrit jeluitor a ajuns până acolo încât s-a spus că va face asemenea concesii încât nu va mai fi nicio diferență între revista Familia și o broșură cu integrame. Cu toate că nimic din ce făcuse până în decembrie nu prevestea asta, brusc Mircea Pricăjan a devenit omul cu dricul, capabil să are cu plugul chiar mormântul lui Iosif Vucan.

La mijlocul lui decembrie anul trecut, când lucrurile au început să fiarbă, una dintre marile vulnerabilități ale revistei era marca. Revista de cultură Familia nu era înregistrată la OSIM. Redacția ar fi putut-o înregistra doar prin Consiliul Județean. Nu exista nici vreo altă formă de asociere care să țină de Familia. Riscam să risipim timp „birocratic” prețios și să pierdem numele în favoarea mai știu eu cui. Cu aprobarea conducerii de atunci, Mircea Pricăjan a înregistrat numele, ferind revista de orice surpriză. Văd că gestul se întoarce acum tot împotriva lui când poate ar fi fost mai bine ca Revista de cultură Familia să fie marcă de biscuiți.

Această atmosferă ar fi până la capăt suportabilă dacă nu ar conține o mare doză de ipocrizie. Nu, nici revista și nici geografia ideatică Familia nu vor muri. Ioan Moldovan nu a fugit în munți, Mircea Pricăjan nu umblă cu târnăcopul să facă praf spiritul revistei. Că vor fi publicați mai des scriitori de 20, 30, 40 de ani nu cred că îl va face pe întemeietorul revistei să se întoarcă în mormânt. Nume precum Marius Miheț, Ioana Cistelecan ori Dan-Liviu Boeriu (ca să mă refer doar la orădeni) își au deja locul lor în spațiul cultural.

Iar dacă oarecine bănuiește că revista va renunța la colaborările unor Al. Cistelecan, Gheorghe Grigurcu sau Florin Ardelean, doar în speranța unui naufragiu într-o tinerețe lipsită de talent, va avea o mare dezamăgire. Melanjul acesta mai accentuat de generații se impune(a) însă de la sine. Contează valoarea, nu anii. Știe asta, vă asigur, și Mircea Pricăjan.

Ar mai fi destule de spus despre ce va însemna de acum încolo revista, atât din punct de vedere al continuității, dar și din cel al înnoirii. Mai bine să vorbească însă primul număr din acest an. Adaug doar atât: în ciuda tuturor celor care prepară cu voluptate coliva, „Nu, sfârșitul nu-i aici!”.

Miron Beteg
Secretar de redacție al revistei Familia