Prima fabrică de pe platforma industrială a Oradiei, Alumina, devine amintire. În câteva luni, clădirile colorate în roşu sângeriu care dovedeau că oraşul a fost fruntaş în industria europeană nu vor mai face umbră pământului.
Dacă în 1998, când au cumpărat uzina, hrăneau speranţa revitalizării tradiţiei, patronii Ruskii Alumini năruie acum orice iluzie. După şapte ani în care au încercat să vândă fabrica, dar fără succes, ruşii au decis să demoleze toate construcţiile de pe cele 22 de hectare, cu nădejdea că vor găsi un cumpărător pentru teren şi vor încheia orice socoteală cu Oradea.
Cu renume
În 1965, Alumina a fost prima fabrică dată în folosinţă pe platforma industrială de pe Şoseaua Borşului. Folosind bauxită autohtonă, fabrica producea oxidul de aluminiu necesar Fabricii de aluminiu de la Slatina (actuala ALRO).
După două decenii, Alumina a cunoscut gloria supremă. Cu o producţie anuală de 225.000 tone, fabrica a scos pe poartă în 1988 un material revoluţionar: alumina tabulară. Caracterizată de o puritate chimică ridicată şi rezistenţă mare la şoc termic, a fost produsul vedetă, pentru că întreprinderea orădeană era singura din Europa care îl producea.
"Atunci eram 1.200 de angajaţi", îşi aminteşte un fost angajat, Erdei Francisc (foto), acum directorul Cemtrade Oradea, filială a Ruskii Alumini. Bărbatul a lucrat la Alumina din 1974, trecând prin toate treptele ierarhice, de la stagiar la şef de secţie şi director. De ani buni, însă, nu mai în subordine decât patru angajaţi.
La harţă cu CET
După căderea comunismului, ca aproape întreaga industrie românească, Alumina s-a dus în cap. Producţia a scăzut, şi odată cu ea şi profitul, aşa că în 1999 fabrica, botezată între timp ALOR, a intrat în lichidare. A fost preluată de concernul Ruskii Alumini, care a încercat s-o repună pe picioare. Planul, însă, a eşuat. "Am dat oameni afară, apoi i-am reangajat, ca pe 31 decembrie 2006 să închidem definitiv", spune Erdei.
Oprirea activităţii, pentru totdeauna, a avut loc după o serie de negocieri eşuate între Ruskii Alumini şi Electrocentrale Oradea. Pentru cantităţile uriaşe de abur tehnologic cumpărat de la CET, ruşii cereau o gigacalorie mai ieftină, dar şefii de atunci ai centralei şi ai Primăriei n-au acceptat. În plus, Alumina adunase o datorie de 16 miliarde de lei vechi către CET, după ce ruşii nu au acceptat o creştere a preţului gigacaloriei.
Investiţii necesare
Neînţelegerile cu CET au răsturnat planurile, dar au fost, de fapt, picătura care a umplut paharul. "Foloseam o tehnologie depăşită, din 1930. În plus, nici nu am mai avut voie să depozităm şlamul. Or, din 2,5 tone de bauxită, produceam o tonă de oxid de aluminiu şi o tonă şi jumătate de şlam", spune Erdei. În aval de fabrică, Alumina are 42 hectare de teren folosite vreme de patru decenii drept halde pentru depozitarea şlamului, un amestec de apă cu particule de minerale în suspensie, provenit din instalaţiile de prelucrare a aluminei. Fabrica ar fi avut nevoie de investiţii masive în tratarea acestuia.
Nici măcar punctul forte al fabricii, alumina tabulară, n-a putut salva întreprinderea de la moarte. "Ruşii nici nu ştiau ce-i alumina tabulară şi nu voiau să audă de ea", spune Erdei. Astfel, fără să investească, Ruskii Alumini au ales s-o închidă, disponibilizând peste 800 de angajaţi. Concomitent, s-au achitat de datoria către CET, iar apoi au scos fabrica la vânzare. Peţitori au fost, dar nu pe placul lor. "Galassini a oferit 18 milioane euro, dar firma de consultanţă angajată de ruşi le-a spus să nu lase sub 20. Aşa că n-au lăsat", zice Erdei. Ulterior, şi-au regretat mişcarea, şi ar fi vândut fabrica chiar şi pentru 6 milioane euro. Degeaba, nimeni n-a mai vrut-o.
Praf şi pulbere
Acum, ruşii au luat o nouă decizie: demolează toate clădirile pentru a vinde terenul. Au obţinut avizele necesare încă în 2008, dar abia în octombrie anul trecut au început lucrările. Primele puse la pământ au fost halele centrale, iar de-acum înainte, rând pe rând, vor fi dărâmate şi celelalte clădiri. De aceeaşi soartă va avea parte şi secţia din strada Uzinelor, unde se producea alumina tabulară. "Rămân în picioare doar blocul de birouri, fosta cantină şi fostul cămin de nefamilişti", precizează Erdei.
Pentru demolări a fost angajată o firmă din Iaşi. Cu buldozere şi picamere uriaşe, muncitorii distrug fiecare clădire. Fierul e valorificat de firma ieşeană, drept plată pentru lucrări, iar betoanele sunt măcinate şi vândute firmelor de construcţii de către Cemtrade.
Lucrările se vor încheia în iunie, iar apoi terenul de 22 hectare va fi scos la vânzare. Dacă ruşii au noroc de un cumpărător serios, orădenii ar putea avea parte de o fabrică nouă. Cine ştie, poate chiar şi mai trainică...
RĂMÂN HALDELE
Ecologizarea: va fi sau nu?
Chiar dacă fabrica Alumina dispare din temelii, în urma ei rămân haldele de şlam. De la ralierea României la normele europene de mediu, terenurile contaminate au dat bătaie de cap Primăriei şi autorităţilor de mediu, căci în contractul de privatizare al Aluminei nu se preciza cui îi revine sarcina ecologizării. Ruşii au fost dispuşi să achite parte din lucrări, dar nu şi pentru terenurile poluate înainte de sosirea lor în Oradea.
Legea românească prevede că "poluatorul plăteşte", dar statul nu a alocat niciodată fonduri necesare, pentru partea lui de "vină". Directorul Erdei Francisc minimalizează problema, spunând că şi în lipsa ecologizării terenul s-a regenerat, în mod natural: "La primăvară veţi vedea acolo iarbă".