Întrucât în spațiul public au avut loc schimburi de replici între Președintele României, pe de-o parte, și Consiliul Superior al Magistraturii, pe de altă parte, cred că este important să se cunoască mecanismul constituțional al relației între Președintele României și magistrați.
Potrivit Constituției, Consiliul Superior al Magistraturii propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari, iar judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili. Din aceste prevederi constituționale și din legile de organizare a justiției rezultă că Președintele României are atribuții doar simbolice în numirea și eliberarea din funcție a magistraților.
Practic, pentru a ajunge magistrat, un absolvent al facultății de drept trebuie să participe la un concurs organizat de CSM și, dacă reușește să se claseze în limitele locurilor scoase la concurs, dobândește vocația de a fi numit judecător sau procuror. Trebuie menționat că inclusiv buna reputație și logica sunt verificate de comisii specializate în cadrul acestui concurs care durează aproximativ șase luni.
După ce rezultatele sunt validate de către CSM, Președintele, în mod pur simbolic, emite decretele de numire în magistratură. Practic, prin semnătura Președintelui i se acordă acelei persoane toate prerogativele legale (dar, în aceeași măsură și interdicțiile legale) ale unui magistrat. Președintele nu poate refuza numirea în magistratură, pentru că nu are absolut nicio atribuție de verificare a cunoștințelor sau integrității unui viitor magistrat. Dacă am accepta altă interpretare, ar trebui să ne întoarcem înainte de 1789, când nu se utiliza principiul separării puterilor în stat, iar monarhul avea puteri absolute.
De la numirea în magistratură și până la ieșirea din sistem, magistratul nu are nicio treabă cu Președintele - toate promovările, numirile în funcțiile de conducere sau sancțiunile se stabilesc în interiorul sistemului judiciar. Doar la momentul părăsirii magistraturii prin pensionare, excludere sau demisie, e nevoie de o nouă semnătură, tot formală, a Președintelui, pentru a certifica încheierea misiunii de magistrat.
După ce actualul Președinte nu a semnat mai bine de două luni decretele de pensionare a câtorva zeci de magistrați, într-o declarație publică a spus că el nu este notar și trebuie să verifice toate dosarele. Afirmația este profund greșită, iar comparația chiar nefericită. În realitate, Președintele nu poate refuza nicio pensionare, la fel cum nu poate refuza nicio numire în magistratură, comportându-se exact ca un notar care trebuie doar să certifice voința părților dintr-un contract, doar pentru a da „greutate” acelui act juridic.
Trebuie să acceptăm acest lucru, dacă tot îi dăm înainte cu democrația și statul de drept.