Când bunica se stingea, apăsată tot mai tare de bătrâneţe, avea uneori un dialog cu Cel De Sus. Ridica ochii spre tavan şi spunea: "Da’ ia-mă, Doamne, nu mă mai ţine pe aici! Nu mă mai chinui! Ori ai uitat de mine?". Am făcut la fel când am ieşit săptămâna trecută de la un oficiu al Poştei Române - am privit în sus şi L-am întrebat: "De ce ne chinui, Doamne? Şi de ce o faci prin Poşta Română? De ce nu o privatizezi? Sau ai uitat de ea?".
Cu câteva ore înainte, găsisem un aviz în cutia poştală: "Vă rugăm să vă prezentaţi, începând de astăzi, la Oficiul Poştal nr. 7, între orele 9 şi 17, ca să ridicaţi...". Am ajuns cu 30 de minute înainte de ora închiderii. Femeia de dincolo de zid, dezvăluită de o ferestruică de termopan, s-a uitat lung la aviz de parcă ar fi fost fals, a dat o tură printre rafturi, a scotocit puţin şi s-a întors cu o replică neaşteptată: "Să ştiţi că nu-i aici. Reveniţi mâine după ora 10".
Deasupra mea s-a format un nor negru cu ploaie, fulgere şi trăsnete. "Dar unde ar trebui să fie?", am mârâit. "Dacă aţi primit avizul astăzi, înseamnă că doar de mâine puteţi ridica de la noi trimiterea. Acum este la poştaş". "Bine, doamnă, dar pe aviz scrie că pot să vin de azi. De ce vă bateţi joc de timpul meu?". "Nu ştiu de ce nu v-a scris poştaşul pe aviz". "Păi, spuneţi-i să scrie!". Aici s-a activat primul filtru de protecţie al organizaţiei Poşta Română: "Factorii poştali aparţin de alt oficiu, nu de noi. Ei au alţi şefi"...
Am plecat furios. A doua zi i-am reclamat situaţia, prin telefon, înlocuitoarei unei şefe plecate în concediu. Ca să iasă ceva constructiv din toată mizeria, i-am sugerat să le ceară factorilor poştali să scrie pe aviz şi data de la care se pot ridica trimiterile. Mi-a promis că aşa se va întâmpla şi s-a scuzat politicos pentru incident. Apoi, neavând încotro, ca orice animal cu copite şi fără drepturi, am mai bătut o dată drumul până la Oficiul 7.
Maşina timpului există! Se numeşte Poşta Română, instituţia rămasă ancorată în rigorile începutului de secol XX, cu dotările, viteza şi know-how-ul din acele vremuri. Aceleaşi încăperi, aceleaşi spaţii, aceleaşi mirosuri, aceleaşi metehne. Doar limitele biologice ale fiinţei umane au mai produs anumite schimbări la nivel de personal. Şi doar faptul că poştaşii sunt, în general, oameni simpatici, îi împiedică pe oameni să realizeze cât de prost sunt trataţi.
Am plecat de la Poştă cu plicul sub braţ şi cu speranţa că se va schimba ceva. Dacă nu modul de lucru cu oamenii, măcar proprietarul nefericitei întreprinderi. Iar pentru că trebuia să fiu pedepsit cumva, ziarul săptămânal pe care îl primesc de obicei joi (deşi la chioşc apare miercuri), mi-a sosit abia vineri. Dacă întâlniţi zilele astea o diligenţă în trafic, n-o claxonaţi şi nu-l înjuraţi pe vizitiu! Nu e vina lui, săracul, că aşa se lucrează la Poşta Română în mileniul III. La mulţi ani!