Radu Găvan (1978) nu e un scriitor comod pentru sine însuși, în primul rînd. Își lansează permanent provocări care țin atît de structura scrisului său, cît și de temele pe care le abordează. Pendulează între realism și fantastic, între sumbru și comic, între roman amplu și microroman, între proză și poezie. Face, adică, exact ceea ce „se cere” de la un scriitor matur, prin asta înțelegînd unul care folosește literatura ca mecanism de autocunoaștere prin forțarea limitelor.
A publicat pînă acum romanele Exorcizat, Neverland, Diavoli fragili, Isus din Întuneric, Cîine negru, porumbel rătăcitor și volumul de poezie Bestia obișnuinței.
Acum ne oferă primul volum de proză scurtă, Efectul Jumanca (Editura Hyperliteratura, 2025), diferit de toate celelalte cărți care îl precedă, așa cum îi (și ne) place.
Cum marțea viitoare, în 3 iunie, Radu Găvan va vizita Oradea pentru a lansa chiar acest volum (la librăria Cărturești Lotus, ora 18), m-am gîndit să-l provoc pentru cititorii BIHOREANULUI la o discuție în care să treceam prin opera sa de pînă acum, în chip de scurtă introducere pentru discuția pe care o vom purta peste doar cîteva zile.
- Mircea Pricăjan: Radu, noi ne știm de niște ani, nu puțini. Dar hai să plecăm de la presupunerea că nu toți cititorii din Oradea te cunosc. Ce le spui, de unde să te ia?
- Radu Găvan: Păi cred că-și vor face o idee destul de bună despre mine citind interviul acesta. Așa, varianta scurtă ar fi că sunt ăla cu Exorcizat și Isus din întuneric, scrie și pe coperta de la Efectul Jumanca.
- M.P.: În 2014 ai debutat, la Editura Herg Benet, cu un roman foarte puternic, Exorcizat. Ai fost recompensat pentru el cu Premiul pentru debut „Mircea Ciobanu” al USR, prima ediție, și ai fost nominalizat la Festival du Premier Roman de Chambéry. Ambele, importante recunoașteri ale unor merite literare incontestabile. Întrebarea mea sună așa: Dincolo de bucuria firească, n-ai simțit din cauza asta și o mare presiune?
- R.G.: Nu neapărat, pentru că am știut dintotdeauna ce vreau cu adevărat, și anume să scriu cea mai bună carte la momentul respectiv. Să nu mă înțelegi greșit, e o emoție foarte frumoasă acolo, când primești un premiu, și da, poate că Exorcizat și Isus din întuneric ar fi meritat mai mult, dar eu nu am scris cărțile acelea ca să strângă premii. Atunci poate că le-aș fi scris altfel, nu aș mai fi fost autentic, nu aș mai fi oferit tot ce am mai bun și poate aș fi înlocuit anumite lucruri pe care voiam să le spun cu unele pe care vor alții să le audă. Și asta e ceva de neconceput pentru mine. Vreau să fiu luat așa cum sunt.
- M.P.: Al doilea roman, Neverland, apărut la aceeași editură destul de repede, un an mai tîrziu, vine într-o continuare stilistică, chit că nu și neapărat tematică. Semn că într-adevăr succesul debutului nu te-a intimidat atît de tare, încît să ducă la blocaj. Dimpotrivă, aș zice că te-a stimulat și te-a ambiționat, iar asta ți-a priit. Neverland te-a fixat solid ca scriitor de cursă lungă, romanul ajungînd pînă acum să fie tradus în germană și spaniolă. Nu te mai întreb dacă ai simțit și asta ca o mare presiune. Te întreb ce relație păstrezi cu povestea asta după 10 ani de la apariție?
- R.G.: E foarte interesant că, uite, crezi că ai publicat o carte și a avut perioada ei de receptare de câteva luni, un an, iar tu între timp poate ai trecut la alta, și la alta, și așa mai departe, iar cartea de care vorbeam a rămas undeva în trecutul tău, dar uneori se întâmplă ceva și cartea aia te ajunge cumva din urmă, după care îți dai seama că de fapt povestea aceea era cu tine, a fost dintotdeauna acolo, ai avut poate impresia că ai lăsat-o în trecut, dar nu, toate cărțile tale sunt aici, acum, nu te-au părăsit nicio clipă, doar au tăcut pentru o vreme pentru a lăsa alte povești să fie spuse. Când am recitit Neverland pentru traducerea în spaniolă și pentru Book to Screen, m-am simțit ca și când ar fi trecut doar o clipă de când am scris-o, nu zece ani. Mi se pare extraordinar, mă simt foarte tânăr, viu, scrisul mă face să mă simt așa, e foarte frumos.
- M.P.: Să continuăm periplul prin opera ta cu al treilea roman, Diavoli fragili, apărut în 2017 la Editura Pandora M. Acesta vine cu o (primă) schimbare de abordare stilistică, dar și tematică. Mi s-a părut o direcție intenționată din fașă. De ce ai intenționat-o? E și o carte despre pericolele creației...
- R.G.: Eu dacă nu trăiesc periculos, în scris, mă plictisesc. Am nevoie de provocări constante, să găsesc noi unghiuri potrivite pentru mine, nu-mi place, nu vreau să rămân în același loc. Vreau să risc, să mă iau la trântă cu o carte care mă poate doborî. Simt o neliniște constantă, iar când găsesc forma potrivită pentru a spune o poveste, neliniștea devine entuziasm. Cu Exorcizat am spus ce aveam de spus despre experiența respectivă, apoi cu Neverland am spus altă poveste, în alt stil, dar tot în lumea aceea m-am învârtit: realistă, mizerabilă, dură. Am simțit momentul să schimb lumea aia cu altceva. Am vrut o poveste cu un scriitor. Apoi am vrut o poveste cu un scriitor influențat de alți scriitori - Bolaño, Lovecraft, și am vrut ca acel scriitor să fie atât de marcat de ei, încât să încerce să scrie ca ei în romanele sale. Am vrut o poveste dark în adevăratul sens al cuvântului, am vrut să explorez acel întuneric nou pe care îl descopeream în mine pe măsură ce scriam cartea.
- M.P.: Ei, că ți-ai propus să-ți surprinzi cititorii a fost clar de la început, dar mărturisesc că nici o clipă nu m-aș fi așteptat ca la un moment dat să le/ne propui un volum de poezie. Bestia obișnuinței, din 2019, din nou la Herg Benet, chiar asta este. Cum ți s-a revelat – ca să zic așa – duhul poeziei? Și de ce, domnule prozator?
- R.G.: Nu mi-am propus să surprind pe nimeni, în afară de mine, iar poezia este pur și simplu o altă modalitate prin care dau o formă unor lucruri despre care vreau să vorbesc. Îmi doresc o viziune cât mai largă asupra lucrurilor, iar pentru asta am nevoie de toate uneltele. Oricum, proza și poezia se întrepătrund în majoritatea cărților mele - în Neverland, personajul principal folosește un limbaj poetic când vorbește despre soția sa moartă, în Diavoli fragili am un capitol în care folosesc o anumită cadență, un ritm hipnotic, în Isus din întuneric sunt toate acele melodii sau fluxul din final, care, din punctul meu de vedere, e tot o formă poetică liberă, nu mai vorbesc de Câine negru, porumbel rătăcitor.
- M.P.: Mai departe, de neocolit e al patrulea roman al tău, Isus din întuneric (2021, Editura Litera). O carte masivă și ambițioasă, complicată, convolută, exotică pe alocuri, cu o sintaxă proprie, nemaiîncercată de tine pînă atunci, pare un nou pariu pe care l-ai făcut cu propriile-ți forțe creatoare. E-n același timp cea mai... cosmopolită carte a ta. Ai scris-o în bună parte în timpul pandemiei COVID-9. În ce fel te-a ajutat la modul cel mai personal acest Isus din întuneric?
- R.G.: Îmi doream foarte mult să scriu o carte despre muzică și am ales, normal, genul în care mă regăsesc cel mai mult - rockul. Eram închis în casă și aveam nevoie de o poveste complexă, de o lume vastă, în care să pot evada, și aveam nevoie de un anumit ritm. Am gândit Isus din întuneric ca pe o simfonie întunecată și, dintre toate cărțile mele, pe asta și pe cea de povestiri, Efectul Jumanca, cred că le-am scris cu cea mai mare plăcere. Eu sunt foarte apropiat de muzica celor de la Metallica, iar în perioada în care scriam Isus ascultam în mod repetat The Unforgiven și mi se părea că de fiecare dată descopeream încă ceva, o sclipire, un amănunt, oricât de mic. Mi-am dorit să creez ceva care să suporte multiple ascultări, ca să zic așa, ceva care să ajungă la unii oameni așa cum muzica a ajuns la mine. Îmi doresc ca prin fiecare carte să ofer cât de mult pot din mine, altfel n-are rost.
- M.P.: Acum doi ani ai schimbat din nou editura, te-ai mutat la Hyperliteratura lui Andrei Ruse cu un roman straniu, tributar cumva pasiunii tale pentru Twin Peaks și „nebunia” lui David Lynch, parte proză, parte poezie, totul pe scheletul unei trame polițiste. Explică-ne puțin de ce există în bibliografia ta această bizarerie cu titlu enigmatic: Cîine negru, porumbel rătăcitor.
- R.G.: Inițial am vrut să scriu un poem despre scena unei crime. Așa, și am început - am vorbit despre cadavru, despre câinii de pe marginea râpei, despre scândură, și nu arăta rău, doar că parcă lipsea ceva, parcă era ceva mai mult acolo, adică atmosfera aia pe care o creasem ascundea ceva mai mare, o poveste mai complexă. Ce era cu fata omorâtă, cum a ajuns în râpa aia, cine și de ce a făcut asta? Și cum ar fi să povestească și vântul, și ploaia, și masa de la morgă? Și dacă oamenii vorbesc normal, că-s oameni, elementele naturii, lucrurile sau animalele nu pot vorbi tot așa, au nevoie de un limbaj diferit, mai aproape de poezie, dar nici ele nu pot vorbi la fel, scândura se exprimă într-un fel, câinele negru în alt fel, ciotul de cretă în alt fel și așa mai departe. Câine negru, porumbel rătăcitor încheie cumva ciclul început cu Diavoli fragili și continuat cu Isus din întuneric, făcând în același timp o trecere către Efectul Jumanca.
- M.P.: Am ajuns, iată, la cea mai recentă apariție editorială a ta. Motivul pentru care facem acest interviu, pretextul vizitei tale la Oradea, marți, 3 iunie, cînd vom lansa Efectul Jumanca la Librăria Cărturești Lotus (de la ora 18). E din nou o surpriză: după romane mici și mari, realiste sau fantaste sau polițiste, după poezie, ne oferi acum un volum de proză scurtă. Unul foarte solid, exemplar scris, primul care mi se pare că are toate rădăcinile adînc înfipte nu numai în realitatea românească, ci chiar în lumea literară românească. Sînt în el proze care ar putea părea comice dacă n-ar fi, în adîncul lor, atît de grave. De ce ai așteptat timp de șase cărți ca să ataci genul scurt? Cu acesta de obicei se debutează...
- R.G.: Eu am și multe povestiri, dacă îți amintești, așa ne-am cunoscut, ți-am trimis niște povestiri pe care nimeni nu voia să le citească, tu le-ai citit și mi-ai scris înapoi, iar chestia asta a însemnat foarte mult pentru mine. Ca să revin, am publicat online sau în reviste proză scurtă, dar nu aveam cu adevărat imaginea unui volum unitar. În plus, povestirile erau destul de asemănătoare cu romanele, nu mi se părea că aduceau o completare sau un plus operei mele. După ce am încheiat ciclul de care vorbeam mai sus, am început să simt nevoia să mă întorc mai mult către proza realistă, dar în același timp să folosesc anumite elemente fantastice, pe care să le transform cumva, să le privesc prin prisma a ceea ce sunt acum, doar că și asta se schimba în mod constant, așa că la un moment dat am inițiat acest proces de a da o formă dorințelor mele și așa a apărut Efectul Jumanca, care mi se pare că marchează cumva întoarcerea mea către proza realistă. Apar și aici numeroase elemente fantastice, doar că au rolul de a satiriza, de a sublinia aspectele realiste, deoarece, așa cum spuneai și tu, baza este una reală. Sunt povestiri cu scriitori, însă în esență sunt despre oameni. Eu am folosit dintotdeauna umorul în cărțile mele, doar că în doze mai mici, potrivite cu poveștile respective. În Efectul Jumanca l-am lăsat să zburde și să muște, pentru că am scris povestirile într-o perioadă în care aveam nevoie de o eliberare, aveam nevoie să râd.
- M.P.: Și o întrebare-corolar, înainte de ultima, mai lejeră și trivială: Dacă ar fi să le recomanzi cititorilor orădeni încă neatinși de scrisul tău una și doar una dintre cărțile tale, cartea cu care să intre în universul tău literar atît de diversificat (și acolo să rămînă!), care ar fi aceea?
- R.G.: Am cititori cărora le-au plăcut toate cărțile, alții care preferă perioada mea de început, cu Exorcizat și Neverland, alții sunt cu Isus din întuneric, cineva a spus că e cea mai mare carte pe care a citit-o în ultimii ani, altcineva că e slabă, un cititor foarte important pentru mine mi-a spus că preferata lui e Diavoli fragili, o cititoare mi-a scris că cel mai mult i-a plăcut Câinele. Alții mă detestă, multora nu le pasă. Așa se întâmplă cu toți autorii, așa că asta e cea mai nesuferită întrebare, știi prea bine că nu poate exista un răspuns corect din partea mea, și oricum cred că, de vreme ce au citit până aici, oamenii și-au făcut o idee și pot face o alegere, dacă sunt interesați.
- M.P.: Întrebarea lejeră și trivială sună astfel: Care e sensul vieții pentru Radu Găvan? (Știu, am trișat.)
- R.G.: Dacă aș ști răspunsul la întrebarea asta, probabil n-aș mai scrie. Așadar, sper să nu-l aflu prea curând, e prea frumoasă căutarea.
A consemnat Mircea Pricăjan