„Îmi aduci aminte de fiica mea, din perioada întrebărilor trăsnite. Într-o zi, plimbându-ne prin parc m-a întrebat: «Unde te-ai născut tu, tata?». «La Arad». «Mama?». «La Cluj». «Eu?». «La București». «Și cum de ne-am întâlnit noi toți la Oradea?»”...
Astfel îi răspundea, cu umor, în urmă cu aproape 20 de ani, Emeric Ienei omului de cultură Mircea Bradu, despre modul în care s-a stabilit în orașul de pe Criș, după ce - arădean fiind, locuitor al Bucureștiului și vizitator al unor orașe grecești și turcești „în care bogații lumii visează să-și cumpere case de vacanță”, a ales Oradea să îi fie „acasă”. „Îmi plăcea și numele orașului: Oradea... Mi s-a părut întotdeauna că sună misterios, ca un nume de fată frumoasă”, spunea nea’ Imi, care nu pierdea niciun prilej să laude orașul.
BIHOREANUL vă povestește cum l-a „ademenit definitiv” Oradea pe legendarul antrenor, legat de oraș nu doar prin sportul și oamenii de aici, ci și printr-o frumoasă poveste de dragoste trăită cu cea de-a doua soție...
S-a dus liniștit
Miercuri, 5 noiembrie, a venit cu o veste tristă pentru fanii fotbalului din toată țara, dar mai ales pentru bihoreni. Fostul antrenor Emeric Ienei, cel care a adus fotbalului românesc unicul trofeu european, s-a stins în casa sa din Oradea, la vârsta de 88 de ani, după o lungă suferință, marcată, între altele, de probleme cardiace serioase.
„A murit liniștit, la el acasă. A stat două săptămâni în spital, dar familia l-a externat pentru că medicii nu mai aveau ce să facă”, a mărturisit BIHOREANULUI un membru al familiei.
„Lordul fotbalului românesc”, cum era supranumit, a fost plâns de o întreagă națiune, de la sportivi și jurnaliști locali, care i-au apreciat eleganța și pasiunea pentru sport, până la stele precum Gheorghe Hagi, Gică Popescu, Marius Lăcătuș, Gabi Balint. „Îți mulțumesc pentru tot, nea’ Imi. Vei fi mereu în inima mea”, a transmis Hagi. „Zâmbetul lui calm, felul blând de a vorbi, liniștea cu care știa să pună ordine în furtună, toate acestea au fost pentru mine sprijin, direcție și lumină. Am câștigat împreună Cupa Campionilor Europeni. Un vis pentru o țară întreagă. Dar, dincolo de trofee, ceea ce rămâne în suflet este omul. Nea’ Imi, vă mulțumesc pentru tot ce mi-ați dăruit”, a scris Gabi Balint.
Iubirile lui Ienei
Emeric Ienei nu are nevoie de multe prezentări. Reputat jucător, antrenor și selecționer al naționalei de fotbal, a fost legat sentimental atât de FC Bihor, cât și de Oradea, oraș care l-a adoptat în urmă cu aproape o jumătate de secol. Începând cu 1978, o bună parte din viață și-a petrecut-o aici, alături de soția sa, Ileana Gyulai Drîmbă (decedată în 2021), fostă campioană mondială la scrimă. Iar, când era cazul, făcea naveta.
BIHOREANUL a scris despre omul Emeric Ienei de mai multe ori.
În 2009, de exemplu, povestea cum, pe când era fotbalist la Steaua, în a doua jumătate a anilor ’60, alături de talentata actriţă Vasilica Tastaman (foto) a format unul dintre cele mai în vogă cupluri din țară. Ienei a descris în termeni elogioși prietenia dintre ei, recunoscând că era „ahtiat după teatru” și îi plăceau actrițele, pentru a povesti cum apoi, în 1968, a luat-o de soție.
Cei doi erau atât de populari încât regizorii i-au vrut și actori într-o piesă de teatru. „Am refuzat, pentru că era mult mai uşor să joc în faţa a 100.000 de oameni decât să spun o replică în faţa a 200. Tocmai pentru că e mult mai profund...”, se destăinuia el.
Cât timp Ienei a jucat în Turcia, Vasilica a fugit în Suedia, împreună cu copilul lor, Călin. Între timp, fotbalistul a cunoscut-o pe Ileana Gyulai (foto), o scrimeră care participa la Campionatul Mondial și care avea să-i devină a doua soţie. Tânăra avea un palmares bogat: multiplă medaliată, campioană mondială la echipe în 1969, de două ori medaliată cu bronz la Jocurile Olimpice (Mexico 1968 și Munchen 1972), Ileana a strâns alte 6 medalii mondiale, 3 de argint și 3 de bronz între 1965-1974.
Deşi în comunism acest lucru era interzis, Imi și Ileana s-au căsătorit în biserică, în 1974. „Eu eram colonel în Armată şi am riscat, pentru că atunci calvinismul nu era acceptat. Şi pe fetiţa noastră (Cristina - n.r.) am botezat-o în singura biserică reformată din Bucureşti. Dar n-am suferit repercusiuni, pentru că personalităţile noastre au fost mai puternice decât comuniştii”, rememora fostul antrenor într-o discuție cu BIHOREANUL.
Se mândrea cu soția sa și obișnuia să spună că, dacă aceasta ar fi continuat scrima, ar fi fost mai celebră decât el. Dar Ileana a renunţat la sport pentru a se dedica familiei. Şi-a urmat peste tot soţul şi chiar a acceptat-o în familie şi pe fosta lui soţie. Când a murit Vasilica Tastaman, în 2003, trupul ei i-a fost înmormântat în cavoul familiei, la Oradea, chiar la iniţiativa Ilenei. În august 2021 s-a stins și Ileana, la 75 de ani...
MEREU ÎNDRĂGOSTIT. În 2009, „Imi”, cum îl alinta doamna Ienei, mărturisea BIHOREANULUI că, deși trecuseră 39 de ani de când s-au căsătorit, îi oferea în fiecare duminică un buchet de flori. „Cinci garoafe: patru roşii şi una albă, simbol al dragostei pe care i-o port. Fără ea n-aş fi fost campion”, explica antrenorul
A fi sau a nu fi...
Alte episoade mai puțin știute din viața lui Emeric Ienei au fost povestite în cartea „A fi sau a nu fi antrenor. Singur printre actori”, cu întâmplări din teatru şi din fotbal, pe care a lansat-o în 2009, la Editura Arca, împreună cu bunul său prieten, regretatul Mircea Bradu (foto), scriitor și dramaturg.
Într-o discuție cu BIHOREANUL, cei doi mărturiseau că, uniți și prin dragostea pentru teatru și fotbal, au convenit să scrie propriile bibliografii sub formă de interviuri, dialog, în zile liniştite, depănând amintiri la o cană cu ceai. „Mai mulţi editori au încercat să mă determine să le spun anumite lucruri din viaţa mea, dar n-am făcut-o. Mircea a reuşit”, afirma Emeric Ienei.
„Asta nu e telenovelă, e viața”, răspundea fostul antrenor întrebat de Mircea Bradu despre gestul impresionant de a-și înmormânta fosta soție în Oradea.
La Oradea, „cu tot cu vise”
Începuturile fotbalului pe maidan, discuțiile despre centrele de copii și juniori, despre prieteniile cu mari actori ca Gheorghe Dinică sau Radu Beligan ori chiar despre blaturi din fotbal și surghiunul și muștruluielile la care era supus când rezultatele ca antrenor nu erau pe placul șefilor din armată și din partid sunt câteva dintre episoadele punctate în carte.
O parte importantă e dedicată legăturii pe care antrenorul o avea cu Oradea, oraș pe care îl considera casa sa. După ce fusese dat afară de la Steaua, pentru că obținuse titlul doar la golaveraj, în 1978 a fost chemat să antreneze FC Bihor. Și aici a rămas. „Oradea mi-a plăcut totdeauna. Arădean fiind, mama îmi povestea că e un oraș frumos, lângă Băile Felix, iar tata îmi amintea mereu cu oarece invidie – în acea vreme - că acolo a fost și este cel mai temut adversar al UT-ei, echipa de fotbal NAC sau CAO (Clubul Atletic Oradea), Progresul, Libertatea, ICO, Bihorul, cum și-a schimbat numele mai târziu”, explica el.
Perioada în care s-a mutat în orașul de pe Criș, căutându-și „cuibul” alături de soție, reprezintă un moment aparte. „Când am venit eu la Oradea, duminică dimineața mergeam în grupuri la baschet sau handbal, după masa la fotbal și seara la teatru”, rememora el. „Orădenii mi-au arătat tot mai mult dragostea lor... Când ieșeam de acasă, până la serviciu mă saluta toată lumea cu bucurie... Mi s-a repartizat o casă pe o stradă liniștită care dă cu un capăt într-un parc și cu celălalt aproape de centrul orașului. Ileana făcea tot mai ospitalier apartamentul nostru și din zi în zi deveneam orădeni nu numai cu buletinul de identitate. Ne mutaserăm cu vise cu tot aici”.
Cât pe ce să ajungă... viceprimar
Un episod mai puțin cunoscut datează de la începutul anilor ‘90, când Ienei a fost cât pe ce să ajungă viceprimar al Oradiei, din partea Partidului Democrat.
„A fost consilier local în anii ‘90. Era în PD, la fel ca primarul Petru Filip. Așa ne-am împrietenit. Ședințele pe comisii de specialitate se țineau la mine în birou, iar el avea o prestație foarte bună. Eu nu am crezut la început că el, fost sportiv, poate să emită idei atât de pertinente. Am fost bucuros să descopăr un om inteligent, cu multă judecată și foarte echilibrat”, își amintește fostul secretar al Consiliului Local, Florian Dacin.
În cartea scrisă împreună cu Bradu, Ienei povestește pe larg cum s-a desfășurat ședința în care urma să fie desemnat. „Căzusem ca musca-n lapte!”, a mărturisit nea’ Imi. A fost și momentul în care și-a dat seama cine îi erau prietenii și adevărații susținători. „Dacă până acolo toată lumea mă acceptase și manifestase înțelegere pentru opțiunea mea politică, dintr-o dată am devenit inamicul public numărul unu al partidelor. Urcarea mea pe locul 2 în ierarhia orașului a fost considerată drept o nepolitețe, ca să nu zic altfel. Prietenii mei din celelalte partide ale eșichierului politic local, cunoscuții mei buni, care mă apreciau și elogiau până la intrarea în ședință, care afirmaseră public că prezența mea în consiliu era meritată și absolut necesară – pe de o parte – și colegii mei de partid – pe de cealaltă parte – s-au înverșunat așa de tare că nu mai era dialog... Atât era de mare disputa că le-au trebuit trei tururi să limpezească situația. Și am pierdut partida”, spunea el. În final, n-a fost ales.
PRIETENI DE-O VIAȚĂ. Mircea Bradu rememora pentru BIHOREANUL că l-a cunoscut pe Ienei când avea 16 ani, la o preselecție pentru echipa națională, la care asistase ca jurnalist. Cu timpul, au legat o prietenie strânsă, iar la un moment dat Bradu i-a zis: „Imi, peste câțiva ani, o să scriu o carte despre tine. «Vei avea ce scrie oare?», m-a întrebat. «O să ne străduim amândoi»”, povestea scriitorul. Trecerea anilor a dovedit că așa au făcut...
Ienei și politica
Ienei a continuat, totuși, o scurtă perioadă, să facă parte din lumea politică. În 1996 a devenit secretar de stat în Ministerul Tineretului și Sportului, funcție deținută până în 1997. În 2012, a mai avut o tentativă de revenire în politica locală, candidând la Consiliul Local pe lista PDL, dar a anunțat că-l susține pe UDMR-istul Cseke Attila împotriva primarului Ilie Bolojan.
De-a lungul anilor, Ienei a rămas o personalitate discretă și respectată în Oradea, oraș pe care îl îndrăgea nespus și chiar se lăuda cu asta. Avea ritualul său: își cumpăra ziarele de la chioșc și stătea la ceai sau cafea cu prietenii, iar până anul trecut, când starea de sănătate i s-a agravat, era o prezență familiară orădenilor, făcând zilnic plimbări prin centrul orașului. Chiar și premierul Ilie Bolojan a punctat acest aspect, într-un mesaj omagial: „În ultimii ani, noi, orădenii, ni-l amintim stând pe bancă sau pe o terasă în centrul orașului, mereu cu un zâmbet în colțul gurii”.
Așa era nea Imi. De acum, banca sa rămâne pentru totdeauna goală...
PRIMUL ȘI UNICUL
Viața lui Emeric Ienei
Emeric Ienei s-a născut pe 22 martie 1937 în satul Agrișu Mare, comuna Târnova, județul Arad.
Ca fotbalist, a evoluat la trei echipe, cea mai lungă perioadă petrecând-o la Steaua, între 1956 și 1969. A mai fost legitimat la Flamura Roșie Arad (1955-1956) și Kayserispor (1969-1971).
Tot în calitate de jucător, Ienei a participat la Jocurile Olimpice de la Tokio din 1964 și a cucerit trei titluri de campion al României cu Steaua (1959-60, 1960-61, 1967-68) şi patru Cupe ale României (1962, 1966, 1967, 1969).
A antrenat șase echipe de club - Steaua, unde și-a făcut debutul în 1975, FC Bihor, Chindia Târgoviște, Videoton, Panionios și Universitatea Craiova - și două selecționate naționale, România și Ungaria. A condus Steaua în şase mandate, fiind şi antrenorul Naționalei la turneul final al Cupei Mondiale din 1990 (în Italia) şi al Europenelor din 2000 (Belgia și Olanda).
Ca antrenor, cele mai mari performanțe ale sale au fost cucerirea Cupei Campionilor Europeni în 1986, la Sevilla, unde Steaua a învins FC Barcelona, și calificarea „tricolorilor” la Mondialele din 1990, după 20 de ani de absență. De altfel, a fost singurul antrenor care a câștigat CCE cu o echipă din România, singurul selecționer al Naționalei care a dus echipa în sferturile de finală ale Campionatului European și primul care a urcat-o în optimile de finală ale Campionatului Mondial din ’90.
De asemenea, a cucerit 5 titluri de campion al României cu Steaua (1975–76, 1977–78, 1984–85, 1985–86, 1993–94) şi trei Cupe ale României (1975–76, 1984–85, 1998–99).
Ienei a fost legat sentimental de FC Bihor, iar la mijlocul anilor 2000 a fost director tehnic al clubului. De altfel, după 1990 a fost implicat periodic în proiectele fotbalului local, atât ca mentor pentru antrenorii tineri, cât și ca susținător al cluburilor locale. În 2010, de pildă, după ce a preluat FC Bihor, omul de afaceri Marius Vizer, acum președintele Federației Internaționale de Judo, îl oferta în direct să antreneze echipa. Așa cum BIHOREANUL consemna la vremea respectivă, Ienei a mulţumit, dar a declinat invitația, motivând că pentru el „este deja o provocare prea mare” să fie antrenor. În schimb, a adăugat el, „ca sfătuitor, dacă e nevoie de mine, ziua, noaptea, mă poate suna oricine are nevoie de sfaturile mele”.
STELIST ȘI BIHOREAN. Una dintre ultimele apariții publice ale lui Emeric Ienei a fost în 2023, la meciul dintre FC Bihor și FCSB din Cupa României. Înainte de startul partidei, Ienei, care era însoțit de familie, a fost premiat de conducerea clubului orădean cu o plachetă, pentru că, la fel ca Iosif Vigu, fusese parte din istoria ambelor echipe. Ienei a fost prezent și la lansarea filmului „Hai România! Povestea generației de Aur”, de la Cinema Palace, fiind aplaudat de cei prezenți
PRIETENI PÂNĂ LA CAPĂT. Emeric Ienei a fost înmormântat sâmbătă, 8 noiembrie, în Cimitirul Municipal din Oradea. Își face somnul de veci nu doar alături de soția lui, Ileana, ci și de un bun prieten de-al său, omul de cultură Mircea Bradu, al cărui mormânt se află la mică distanță...