Răscoala uitată: Un istoric a descoperit în arhive dovezile unei răzmeriţe iscate la începutul secolului trecut

Dacă n-ar fi fost rapoartele milităreşti ale Prefecturii şi Jandarmeriei, întâmplarea s-ar fi stins încet în negura uitării, la fel cum cei care au trăit acele vremuri îşi picură acum ultimii stropi din ceara vieţii. Dar hazardul a făcut să nu se întâmple aşa, iar mărturiile celei mai ciudate răscoale din Crişana, necunoscute chiar şi istoricilor, să iasă la lumină dintr-un colţ de raft al Arhivelor.

Acolo le-a descoperit un orădean aplecat spre aflare de neştiute adevăruri, iar prin el povestea şi-a căpătat firescul loc în istoria Bihorului. Pare absurd, însă atunci ţăranii s-au răzvrătit fiindcă le era teamă de... grindină. Iar pentru că autorităţile i-au luat în derâdere, sătenii şi-au impus credinţa sub ameninţarea ascuţişului coaselor.

Mortul discordiei

Toamna, 1928. Sfârşit de august cu soare mângâind spicele holdelor de la marginea cătunului Suiug, risipit în nordul Bihorului între dealurile Homnajului şi Coastea Pleşului din comuna Abram. Pe uliţa satului, un bărbat trăgea de jug doi bivoli înhămaţi la o maşină de treierat. Mergea spre ţarină, arvunit cu ziua pentru seceriş. Deodată, dobitoacele au luat-o la goană, iar omul luat prin surprindere a fost călcat în copite şi apoi strivit sub roţile maşinăriei.

O întâmplare nefericită cum sunt multe, moartea lui Pintuţa Vasilie a fost sămânţa unei revolte izbucnite spontan şi transformate apoi într-o adevărată răscoală. Motivul? Şăranul era de loc dintr-un sat vecin, iar suiuganii erau stăpâniţi de o superstiţie potrivit căreia niciun străin răpus de o moarte nefirească nu are ce mai trece peste hotarul cătunului lor. Aşa că mortul trebuia înmormântat unde a murit, în Suiug, altminteri un cumplit blestem se va abate asupra localnicilor, urmând ca roadele pământului să le fie distruse de grindină. Dar, cum neamurile bărbatului voiau să-i facă o creştinească îngropăciune în satul natal, Bistra, suiuganii le-au "furat" mortul, alungându-i.

Răscoala de patru zile

Nici preotul satului nu i-a putut îndupleca pe oameni să renunţe la hotărârea de a "elibera" răposatul pentru a fi luat de familie şi înmormântat în satul lui. A doua zi după tragedie, când Prefectura ordonase jandarmilor să escorteze transportul cadavrului, suiuganii au pus mâna pe arme şi i-au alungat şi pe aceştia. Apoi l-au îngropat pe Vasilie la marginea cimitirului din sat, fără preot, şi au păzit ţintirimul zi şi noapte.

Dintre cei ce-au trăit vremurile ciudatei răscoale au mai rămas doar doi în viaţă. Cel mai bine îşi aduce aminte Niculaie Orşan care, la 96 de ani, nu vede deloc, nici n-aude prea bine, dar are mintea neatinsă şi amintirile vii. "N-or vrut oamenii s-o lase pă muierea lui să-l ducă pă mort. L-or azvârlit lângă temeteu, în spatele casei noastre. L-or astupat numa' cu oleacă dă pământ. Duhnea noaptea de nu puteam dormi, iară mama o pus perini la oblace, să nu intre putoarea. Io râdeam dă ea", povesteşte zâmbind bace Niculaie, care văzuse totul cu seninătatea şi curiozitatea copilului de 12 ani.

La cei 93 de ani ai săi, Gheorghe Pop (foto) rememorează doar frânturi din acele zile. "Tare s-or înfricoşat oamenii că i-a ajunge blăstămul şi-a da cu piatră pă holde. Or păzit cu coasa mortu', aşe o fost...", zice bătrânul care avea 9 ani când şi-a văzut tatăl punând mâna pe secure "să-i izgonească pă jăndari din sat".

Fără sânge

Autorităţile au fost luate prin surprindere de reacţia violentă a ţăranilor, arată depeşa prin care prefectul de Bihor cerea ajutor "comandantului şcoalei de jandarmi" din Oradea, colonelul Ivaşcu. "Populaţiunea din Suiug a înscenat o adevărată rebeliune. Vă rog a pune la dispoziţie un detaşament de 40 de jandarmi sub conducerea unui ofiţer, pentru a o stăpâni", cerea prefectul în 30 august, menţionând că răsculaţii erau "în număr de peste 200, înarmaţi cu coase, furci, topoare şi ciomege".

Jandarmii au descins în Suiug în 31 august, evitând astfel o confruntare sângeroasă pentru că răsculaţii erau deja risipiţi la casele lor, liniştiţi că odată cu Vasilie îngropaseră şi blestemul ce-i ameninţa. Militarii au început exhumarea cadavrului, iar sătenii s-au resemnat copleşiţi de forţele de ordine. Doar aşa familia mortului a putut să-l ia şi să-l ducă acasă. "Or venit jăndari mulţi, da' n-or puşcat pă nime'. Or scos mortu şi l-or dus. Da' tare le-o fost frică la oameni să nu-i ieie jăndarii, că pă mulţi i-or dus", zice Niculaie Orşan (foto).

Represiuni totuşi au fost, căci "capii răzvrătitori" au fost arestaţi, trimişi în judecată şi pedepsiţi după lege, dar despre asta arhivele nu mai spun nimic. La fel cum nici despre familia mortului care a "iscat" răscoala nu se mai ştie nimic. "Tata, care era nepot de-a' lui Vasilie, mi-o spus că, după ce l-o-ngropat, nevastă-sa o vândut tăt ce-or avut şi s-o dus în Timişoara cu cei doi prunci. Iară de-atunci nu s-o mai auzit nimic de ei", spune Cornelia Pintuţa, din Bistra, strănepoata lui Pintuţa Vasilie.

Salvate de la uitare

Singurele documente ce descriu răscoala de la Suiug sunt trei pagini din corespondenţa purtată între Şcoala de Jandarmi din Oradea şi Prefectura Bihor, şi raportul trimis de aceasta ministrului de Interne. Actele au ajuns la Arhive în septembrie 1928, iar vreme de 84 de ani n-a ştiut nimeni de existenţa ori de conţinutul lor. Asta până acum o lună, când au fost găsite întâmplător de un angajat al instituţiei, istoricul Mihai Georgiţă, care - după ce a studiat în amănunt cazul - a găsit şi motivul răzmeriţei.

"Superstiţia a fost scânteia, dar nu putea ea singură să agite spiritele în aşa măsură încât oamenii să opună forţă autorităţilor şi să ignore dogmele bisericii. Au ajuns acolo după ce convingerea şi determinarea le-au fost întărite de evenimentele întâmplate în perioada 1919-1927, când în fiecare an culturile agricole, principala sursă de trai, le-au fost distruse de grindină. Pe fondul sărăciei, neliniştea era prezentă de mult timp în viaţa locuitorilor din Suiug, iar psihoza colectivă creată de ameninţarea unei catastrofe în perioada secerişului, întărită de superstiţia ducerii unui cadavru prin localitate, i-a exasperat pe ţărani în aşa măsură încât au recurs aproape instinctiv la forţă", spune Mihai Georgiţă, care consideră răscoala din Suiug ca fiind, cel mai probabil, singura din istoria contemporană a Transilvaniei izvorâtă dintr-o credinţă populară.

Dacă povestea a fost neştiută chiar şi de cei care au scris monografia satului, arhivistul care s-a aplecat mai mult de o clipă asupra unor banale rapoarte milităreşti a dat vechii întâmplări o valoare istorică inedită, astfel încât, de acum încolo, ea nu mai poate fi uitată.

Teama de grindină a locuitorilor din vechea zonă a Crişanei îşi găseşte justificarea prin urmările catastrofale pe care acest fenomen le avea asupra traiului de zi cu zi al ţăranilor. Dacă grindina era puternică, ei rămâneau fără grâne timp de un an, fiind astfel condamnaţi la sărăcie.

Exemple ale calamităţilor care au lovit Bihorul în trecut au fost adunate, din vechile scrieri, de muzeograful Florian Dudaş, de la Muzeul Ţării Crişurilor, în cartea "Catastrofe naturale în Transilvania". Potrivit acestuia, citând consemnarea unui anume popa Chirilă din Căuaşd (lângă Tinca), în 24 iunie 1812 "a picat aci piatră preste multe locuri şi de mare au fostu aşa cât nuca", încât oamenii nu au mai avut ce culege de pe câmpuri. Altă năpastă a distrus holdele în tot ţinutul Beiuşului pe 26 iunie 1822, când "au bătut piatra, tot ca merele cele murji, de rupea crengile ca brânca, şi bucatele toate le-au răsipit".

Exemplele sunt multe şi, potrivit etnografilor, nivelul scăzut de cunoştinţe al ţăranilor a justificat credinţa populară că grindina era o pedeapsă a divinităţii ori răzbunarea unor făpturi mitice cu puteri deasupra firii.