Două comunități cu istorii și orgolii diferite se întâlnesc într-o sală de teatru pentru a râde de lucrurile care încă le despart. Este și tema piesei, și povestea reală a coproducției „MaRó”, care a avut premierele în weekend, pe scena Teatrului orădean, câte una pentru publicul fiecărei trupe: cea românească, respectiv cea maghiară. Spectacolul a cucerit publicul la premiere și se anunță unul de succes, prin modul savuros în care gestionează o chestiune extrem de sensibilă.
„Problema” care arde
Este prima producție comună a celor două trupe orădene, Iosif Vulcan și Szigligeti Ede, în cei 15 ani care s-au scurs de la separarea celor două trupe, un „record” cumva trist, care reflectă în sine, nu doar prin conținutul piesei, segregarea faptică ce se petrece, pas cu pas, în societate între cele două comunități.
„MaRó” nu este doar o comedie despre români și maghiari. Este o satiră despre naționalism, prejudecăți, orgolii și imposibilitatea unor oameni care trăiesc împreună de a se înțelege cu adevărat. Chiar despre refuzul de a o face și despre comoditatea perversă de a sta „prizonieri” în propriile realități, chiar știind prea bine că ele sunt deformate.
Faptul că spectacolul se joacă la Oradea, cu actori ai ambelor comunități și cu un public la fel de amestecat, îi adaugă o dimensiune aparte și a stârnit, încă de la anunțarea proiectului, așteptări mari și curiozități legitime. Iar protagoniștii au răspuns pe măsură acestora, fapt dovedit de aplauzele îndelungi primite sâmbătă și duminică.
Titlul piesei are două sensuri: Ma + Ró, o combinație între maghiar și român, cu trimitere la denumirile celor două comunități. Dar, mai puțin știut, Maró înseamnă în maghiară „caustic”, „coroziv”, ceva care roade sau arde. Titlul descrie fidel natura spectacolului, căci e o comedie care provoacă râsul, adesea în rafale, dar și ustură, în anumite momente în care, peste sala arhiplină a teatrului, se așterne o liniște densă.
Nu avem o narațiune clasică, cu un singur erou și o intrigă desfășurată de la început până la sfârșit. Piesa este construită, de fapt, din 13 scene, cu situații și personaje diferite, care explorează, în ambele limbi, dar cu titraj adecvat și cu amuzante licențe lingvistice, relațiile dintre români și maghiari în Transilvania.
Noi sau ei?
Subiectele și situațiile sunt clasice de-a dreptul: cine este stăpânul Ardealului, noi sau ei?; resentimente istorice, de tipul Kossuth versus Avram Iancu; orgoliul național și superioritatea imaginară a unora asupra celorlalți; „legende” moderne, precum povestea pâinii cerute de românul ajuns în Secuime; conflicte lingvistice, suspiciuni și neîncrederi reciproce, manifestate pe toate planurile: de la studenta maghiară care-și aduce în premieră iubitul român să-i cunoască pe părinți, sau de la secuiul pus să cânte „Deșteaptă-te române”, până la pacientul ungur care se crede o victimă discriminată de doctorița româncă.
Dincolo de comedie, miza este descoperirea absurdității unor prejudecăți pe care oamenii le repetă de generații, uneori fără să-și mai dea seama cât sunt de lipsite de sens. Spectacolul nu urmărește să demonstreze că românii au dreptate sau că maghiarii au dreptate. Ambele comunități devin, pe rând, ținta satirei, iar inevitabil, atât spectatorul român, cât și cel de etnie maghiară, le gustă.
Piesa este scrisă de Székely Csaba, un dramaturg maghiar din România, și a fost montată pentru prima dată în 2015, la Yorick Studio din Târgu Mureș, în regia lui Andi Gherghe, câștigând mai multe premii și fiind jucată mai bine de un deceniu. Székely a pornit tocmai de la constatarea că teatrul nu poate elimina naționalismul, dar poate contribui la diminuarea tensiunilor, chiar prin ridiculizarea mecanismelor sale.
Așadar, spectacolul din Oradea nu este o premieră absolută a textului, ci o montare nouă, la 11 ani de la prima versiune. Dar, în plus față de prima versiune, varianta pusă în scenă de regizorul Bobi Pricop la Oradea excelează prin adaptarea perfectă la moment și la loc.
Live cinema
Pe de o parte, privitorului îi place modernitatea spectacolului; derulat asemeni unui live cinema: pe lângă actori, decor și scenă, el utilizează camere video și imagini proiectate în direct, culese chiar din jocul actorilor de pe scenă, care astfel poate fi urmărit în întreaga lui amploare, punând în valoare detalii ce ar putea trece neobservate.
Pe de alta, în piesă se regăsesc și fine tușe locale, orădene, inclusiv în scena primarului român care vrea să organizeze un soi de „festifall” cu vicele maghiar pe post de actor care să-l întruchipeze pe Avram Iancu. Extrem de revoltat, inițial, de ideea de a interpreta un „psihopat” și un asasin al neamului său, politicianul ungur se moaie subit în fața posibilității de a lua locul primarului în funcție, iar pentru asta e în stare chiar să interpreteze „marșul lui Iancu” și să se scuze, rușinat, că o face cu un mic accent.
Nu lipsesc nici referirile la personaje politice „la ordinea zilei”, precum Călin Georgescu, Viktor Orban, George Soros, cum nu lipsește nici „supapa” comică ce rezolvă întotdeauna soluția conflictului între două grupuri rivale: solidarizarea împotriva celui de-al treilea, văzut ca dușman comun. Dacă în varianta mureșeană a lui Székely ostilitatea româno-maghiară era proiectată împotriva romilor, situație altminteri des întâlnită în viața reală, Bobi Pricop găsește alt adversar, unul surprinzător, în persoana unui vesel birocrat european. El generează o scenă de un comic nebun.
„Ne-am unit să protestăm să nu ne unească”
Ca orice spectacol de succes, „MaRó” trebuie însă văzut, trăit și savurat, nu povestit, fiindcă e un experiment ce-și poate pune amprenta în mod diferit pe personalitatea și trăirile fiecărui spectator. Există, de pildă, și momente de realism construit, în care actorii celor două trupe par să-și joace propriile roluri. Și nu doar prin pasiunea prin care o fac, prin carisma și efortul admirabil de a vorbi fiecare în câte două limbi - adesea una împotriva celeilalte -, dar și prin interesante „pauze” create de regizor în firul spectacolului, în care însăși prestația lor de pe scenă și cerințele pe care sunt nevoiți să le respecte devin subiect de polemici și controverse.
O puternică scenă regizată e aceea când cineva din sală protestează, în limba maghiară, spunând că nu se glumește pe teme atât de serioase, cum ar fi să ridiculizezi tendința suicidală a poporului maghiar, iar faptul dă naștere unei dezbateri serioase între actori. „Cine decide că e o glumă bună? Cel care râde sau cel de care se râde?”, întreabă unul dintre ei.
Este și un moment memorabil în care Richard Balint constată că singura dată când actorii români și maghiari au mai acționat împreună a fost atunci când au luptat în fața Consiliului Județean, cerând să se separe: „Ne-am unit să protestăm să nu ne unească”. Ei bine, iată că, acum, se află împreună pe scenă, dacă nu să ne unească, măcar să ne pună puțin pe gânduri...
APLAUZE
„MaRó”, un proiect de succes
Cu note de excelență pentru toți, trebuie menționat că actorii Trupei Iosif Vulcan (Teatrul Regina Maria) sunt: Richard Balint, Giorgiana Coman, Ioana Dragoș Gajdo, Eugen Neag și Răzvan Vicoveanu, iar cei de la Trupa Szigligeti (Teatrul Szigligeti): Balogh Attila, Fodor Réka, Hunyadi István, Máthé Barbara, Szotyori József, Tasnádi-Sáhy Noémi și Tőtős Ádám.
Echipa artistică a spectacolului este formată din Bobi Pricop (regie), Raul Cioabă (scenografie), Cristina Breteanu (costume), Alin Sterian – iRonic Distors (muzică și video design) și Nichita Teodorescu (lighting design).
Următoarele reprezentații „MaRó” sunt anunțate pentru 24, 25 și 31 octombrie, de la ora 19, tot la Sala Mare a Teatrului din Oradea.