Oriunde în lume, un râu este o binecuvântare. Linia de forţă desenată de o apă curgătoare conferă în mod natural personalitate unui oraş, iar Oradea se bucură de faptul că este dinamizată de undele Crişului Repede.

Pentru că râul bucură privirile tuturor, în mod legitim, toţi simţim că râul ne aparţine. Dar entuziasmul bucolic este retezat de puţinătatea soluţiilor menite să pună în valoare acest preţios capital energetic. Malurile sale sunt marcate de o profundă dizarmonie a amenajării urbane, ce persistă de mult timp, având un regim urbanistic diferit.

Malul drept e mai pitoresc, pentru că e mai legat de ritmul naturii, cu a sa vegetaţie pletorică, umbroasă, ce protejează ecosisteme încă funcţionale. Acest mal, ce evocă vechiul oraş, se cerea amenajat cu materiale naturale, piatră şi lemn, uşor asimilabile de forţa naturii. Dar s-a făcut exact pe dos: malul a fost flancat de corpuri industriale masive, rectangulare, din beton.

O soluţie la fel de nefericită a fost placarea taluzului cu beton amprentat, taluz ce desfăşoară în culmea sa gardul metalic pastişat servil după ilustrul său model de pe malul stâng, al cărui design Secession excepţional a fost semnat în 1912 de arhitectul László Vágó. Una peste alta, recentele bănci „belle époque” dau ca nuca în perete, amplificând confuzia creată de soluţiile incoerente şi inadecvate din ultimii ani.

Noul parapet metalic de pe malul stâng, mal profilat pe silueta oraşului modern, este rigid, opac şi sumbru şi nu rezonează cu elementele-cheie care dau farmec unei amenajări riverane de calitate, anume strălucirea şi fluxul energetic al apei. La fel de sumbru este şi noul restaurant ridicat recent pe malul drept.

Nu ne rămâne decât să sperăm ca viitoarea amenajare urbanistic-peisagistică din zona noii parcări subterane va aduce mult-dorita viziune integratoare, inteligentă, elegantă şi prietenoasă pe care o merită coridorul verde al oraşului nostru.

Ramona Novicov
critic de artă