Am deschis Jurnalul bihorean de vineri şi am dat peste un material amplu dedicat omului de cultură Mircea Bradu, la împlinirea a 80 de ani. Am deschis Crişana, Mircea Bradu din nou. Seara, la teatru, surpriză: Mircea Bradu pe scenă! Înainte de spectacolul "Cabaretul Dada", regizat de Anca Bradu, fiica dumnealui, conducerea Teatrului "Regina Maria" i-a oferit fostului director o plachetă omagială şi o sticlă de şampanie.
Lumea artistică, pe lângă răutăţile, invidiile şi săpăturile inerente, mai are şi astfel de momente pline de eleganţă şi gentileţe. Am avut emoţii când omagiatul a luat cuvântul, dar Mircea Bradu ne-a surprins cu cel mai scurt speech din viaţa sa - 2:18 minute. Sala întreagă i-a cântat "La mulţi ani", după care a început spectacolul.
Actorii de teatru au o vorbă: premiera e cu emoţii, la a doua reprezentaţie lucrurile se leagă mai bine, dar a treia poate fi un dezastru. Am văzut reprezentaţia a treia, cea de vineri, 13, şi m-a frapat de la bun început cât de bine păreau că se simt actorii în rolurile lor, deşi unul dintre ei, "nu spui cine, persoană importantă", a jucat cu bronho-pneumonie şi branulă în venă.
Replicile au curs fluent, în ciuda unui text deloc uşor, iar mişcarea scenică, impresionantă prin complexitate, a mers şnur. Musicalurile pe care "Regina Maria" le-a montat în ultimii ani au fost repetiţii utile pentru momentele de muzică şi dans dadaist - grele, complicate, complexe, dar excelente - care altfel nu ar fi fost posibile. O notă de 10 şi pentru costumele realizate de soţia autorului, Andra Bădulescu Vişniec.
E greu să asimilezi "Cabaretul Dada" dintr-o suflare. Şocurile vin în valuri, revelaţiile stau la coadă, ideile curg în cascadă, fiecare părticică de scenă se luptă să-ţi fure atenţia. Ritmul în care sunt montate momentele e perfect, spectacolul nu are nicio secundă de plictiseală, dar nici nu te face să gâfâi în scaun. Este o producţie minuţioasă, reglată ca un ceas elveţian, în care şuturile în fund trase de textul lui Matei Vişniec măreţului, dar şi grotescului, secol XX alternează cu ironii subtile ori directe şi fineţuri regizorale.
Construit în jurul personajului Tristan Tzara, omul care şi-a asumat inventarea dadaismului, spectacolul poate funcţiona atât ca lecţie de istorie sau demonstraţie de excelenţă în sarcasm, cât şi ca rechizitoriu complex la adresa nemerniciilor petrecute în secolul trecut. Se râde mult, dar amar. La final te întrebi legitim de ce dadaismul nu este religie de stat în România.
Dacă în Oradea se aplaudă mai mult de 2 minute la finalul unui spectacol înseamnă ori că spectacolul a fost bun, ori că spectatorii au fost buni, ori amândouă. Excepţie fac spectacolele de la Bucureşti în care joacă şi vedete TV. La "Cabaretul Dada" s-a aplaudat 3 minute şi jumătate, nu neapărat cu entuziasm, dar cu mult respect.
Cred că avem de-a face cu unul dintre cele mai bune spectacole montate aici în ultimii ani, adaptat la curentele actuale din teatrul european. O minunată dovadă că, atunci când se întâlnesc dramaturgul potrivit, regizorul potrivit şi trupa de actori potrivită, se poate ajunge până la stele. Chiar şi fără o scară interioară înaltă până la tavan.