Pe Mircea Bradu îl deosebea faţă de ceilalţi pământeni o trăsătură aparte - bunătatea, vizibilă de la distanţă, pe care o simţeai de la prima întâlnire şi care, ce ciudat!, te făcea să te simţi la rândul tău un om mai bun în timp ce îţi vorbea. Nu ştiu dacă ochii domniei sale erau capabili de priviri aspre, întunecate sau răutăcioase, nu ştiu dacă putea să ridice tonul, ca oricare om în momente de furie, dar pentru mine, Mircea Bradu va rămâne unul dintre cei mai buni şi mai calzi oameni pe care i-am cunoscut.
Cu omul Mircea Bradu era greu să porţi o discuţie planificată de la cap la coadă. A sta de vorbă cu dumnealui însemna să te arunci într-o vâltoare din care nu ştiai unde vei ajunge. Mintea extrem de vie şi dinamică, în strânsă legătură cu un bagaj de cunoştinţe culturale, şi nu numai, plus o memorie elefantină cu mii de rafturi, făcea ca la fiecare idee să se abată pe drumuri noi, de unde răsăreau alte poveşti, alte amintiri, alte fapte de neînchipuit.
Pe Mircea Bradu l-am asemănat, nu doar fizic, cu personajul Ed Bloom, creat de actorul britanic Albert Finney, în fascinanta poveste cinematografică "Big Fish" (Peştele cel mare) a lui Tim Burton. Ed Bloom era un tată care îşi scotea din sărite fiul ajuns la maturitate cu poveşti fantasmagorice despre propria-i viaţă. Când fiul se apucă să cerceteze spusele tatălui, află că realitatea fusese de fapt seacă, iar tatăl său încercase în permanenţă să-i înfrumuseţeze viaţa şi copilăria. Scriitorul Mircea Bradu ştia să facă lucrurile mai frumoase decât realitatea - nu doar pentru copiii săi - atât cu vorba, cât şi cu literele.
Omul politic Mircea Bradu a fost un cărturar pe care pasul făcut înspre politică nu l-a pus la zidul infamiei, nu l-a transformat în demon, nu i-a anulat trecutul şi nu i-a distrus viitorul. Background-ul său uman şi profesional impunea respect, firea sa profund neconflictuală anula din start orice scânteie, iar vocaţia de om al creaţiei, aceea care îl ridica din pat dimineaţa şi îl ţinea treaz până noaptea târziu, îndepărta de deasupra sa orice nori negri ar fi putut să apară. Omul politic nu s-a cocoţat niciodată deasupra celuilalt.
Mircea Bradu nu a fost profesor, dar, prin felul în care s-a înconjurat de tineri şi i-a învăţat cum să facă lucruri în lumea asta, a devenit un Sensei plenipotenţiar. Ştia cum să împingă de la spate fără să bruscheze, cum să critice fără să jignească, cum să le spele pe cele rele şi cum să le adune pe cele bune. Ar fi făcut carieră şi la catedră pentru că, aşa cum spuneam la început, era un om bun, cu privire caldă. Şi cu vorbă blândă, aşa cum mulţi orădeni şi-l amintesc de pe vremea începuturilor radioului local.
Ca mulţi alţii, Mircea Bradu a trebuit să fie mai întâi muritor pentru a deveni nemuritor. Într-o altfel de Românie ar fi fost înnobilat. Cred că peste un timp voi trece pe strada Mircea Bradu din Oradea, un nume care va înfrumuseţa oraşul, nu-l va sluţi, cum s-a întâmplat în alte cazuri. Măcar atât, dacă Casa de Cultură "Mircea Bradu" nu se mai poate. Omagiile mele, Sir!