Când intră în clădirea Filarmonicii orădene, Terezia Boariu este aproape ca acasă. De la portari la artişti, toţi angajaţii instituţiei o cunosc şi o salută respectuos. E şi firesc, mai cu seamă că doamna Terry, cum îi spun cunoscuţii, urcă scările ce duc spre sala de spectacole din vremuri în care cei mai mulţi dintre ei nici măcar nu se născuseră.
Din 1949, de când Filarmonica orădeană s-a înfiinţat ca instituţie publică, Terezia este spectator fidel al fiecărui concert. În 66 de ani n-a pierdut decât cel mult cinci audiţii. Pentru devotamentul ei, conducerea instituţiei a şi premiat-o cu o diplomă de onoare, gest pe care l-ar putea repeta şi cea a Teatrului, unde doamna Terry este prezentă de zeci de ani la fiecare premieră...
Designer în vogă
Terezia Boariu s-a născut pe 22 februarie 1931 la Braşov, dar a trăit aproape toată viaţă la Oradea, părinţii ei mutându-se aici pe când ea avea 8 ani. Cu o mamă croitoreasă, micuţa Terezia a fost fascinată, previzibil, de materialele textile şi costume. Era adolescentă când a creat un album întreg cu modele de ţesături, care aproape că au intrat în producţie de fabrică. Până la urmă n-a fost să fie, ceea ce nu a oprit-o să conceapă noi materiale şi modele vestimentare.
La 18 ani, tânăra îşi vedea schiţele devenind realitate într-un mare atelier de croitorie ce funcţiona pe strada Moscovei de azi, Filter Szalon. „N-am ştiut niciodată să cos, dar am gândit fiecare haină de la un capăt la altul, inclusiv cum trebuie tăiat materialul", explică femeia. Ea ducea schiţele costumelor ori rochiilor la atelier, iar doamnele şi domnişoarele oraşului îşi alegeau creaţia preferată şi dădeau comanda croitoreselor. „Multe soţii de doctori şi de avocaţi îmi cereau să le creez modele unicat", îşi aminteşte doamna Terry.
Amintiri desenate...
La atelier le-a cunoscut şi pe actriţele oraşului. Iar cum avea o faimă de designer bun, când teatrul maghiar a fost în căutarea unui creator de costume, a fost evident cine era persoana potrivită. Aşa că la 1 septembrie 1949, Terezia a fost angajată, îngrijindu-se ca toţi actorii să aibă costumul perfect pentru fiecare piesă. Momentul, îşi dă seama acum, i-a determinat preocupările pentru următoarele decenii de viaţă.
Doamnei Terry i-a plăcut enorm munca la teatru. Şi-a păstrat schiţele costumelor, iar uitându-se printre ele retrospectiv recunoaşte piesa pentru care a fost creat fiecare. „De toate detaliile trebuia să ţin cont la fiecare personaj: de la pălărie la mărimea nasturilor", îşi aminteşte octogenara, cu ochii pâlpâindu-i de fericire că cineva o întreabă de tinereţea petrecută, ca de altfel aproape toată viaţa, cu creionul sau pensula în mână. „Din creaţie şi pictură am trăit toată viaţa, dar nu clandestin. Să ştiţi că am fost pictor de portrete autorizat, care şi-a plătit taxele", se mândreşte ea.
Concerte-muză
Pe lângă faptul că i-a fost cel mai iubit loc de muncă, teatrul a fost pentru tânăra Terezia şi locul unde a stat prima oară în faţa unei orchestre. „O ascultam tot timpul cu interes, îmi plăcea să-i simt vibraţia", spune doamna Terry. Când Filarmonica s-a înfiinţat ca instituţie publică, în acelaşi an 1949, a fost prezentă la primul concert, iar apoi s-a străduit să nu lipsească la nicio reprezentanţie. „Nu am ratat prea multe", spune ea cu mândrie.
Indiferent că a avut cine s-o însoţească sau nu, concertele au însemnat prezenţă obligatorie. Nu le-a numărat niciodată pe cele de la care a lipsit, dar e sigură că nu sunt mai multe de cinci. Aşa că, fără doar şi poate, este cel mai vechi observator al artiştilor orădeni. „Nu s-a schimbat nimic deosebit în concerte. Au fost mereu de calitate, şi de calitate sunt şi acum", dă ea asigurări.
Pe lângă plăcerea audiţiei, doamna Terry a mai avut un folos de pe urma spectacolelor: i-au fost sursă de inspiraţie. „Uneori, după un concert, mă trezeam noaptea cu strofe deja compuse în capul meu", povesteşte femeia, autoare a zeci de poeme.
Soluţie anti-singurătate
Totodată, cu sfinţenia cu care un evlavios îşi face rugăciunile, doamna Terry a văzut şi toate premierele trupelor orădene de teatru. Adoră piesele care o fac să râdă până când o dor fălcile, aşa că atunci când se pune în scenă o comedie în mod sigur va fi în primele rânduri. Şi, garantează femeia, va rămâne cât o vor mai ţine puterile, mai cu seamă că spectacolele îi dau culoare vieţii, altminteri anostă. Văduvă şi fără prea multe rude ori prietene rămase în viaţă, nici nu mai are cu cine să-şi împartă zilele: „E zguduitor să n-ai cui să dai un telefon..."
Devotamentul doamnei Terezia faţă de spectacolele Filarmonicii a fost recunoscut inclusiv oficial, astă-toamnă directorul Tódor Albert oferindu-i diploma de onoare pentru cea mai fidelă spectatoare. Ocazie cu care melomana veterană a ajuns să fie ea cea aplaudată de o sală întreagă, ajunsă, în premieră, pe scena în faţa căreia se aşază cu bucurie de atâtea decenii...