Forţa a fost destul de bună cu noi. Episodul VII din Star Wars e pe gustul tuturor - şi al fanilor înrăiţi, şi al fanilor de duminică, şi al celor care văd pentru prima dată Războiul Stelelor. Chiar şi pe gustul puştiului de 6 ani de lângă mine, venit la film cu bunicul, care a vorbit întruna de la început până la sfârşit. Mai puţin în cele două rânduri cât a fost plecat la pipi.
Regizorul J.J. Abrams a reuşit un cocktail care i-a salvat viaţa profesională. A împănat povestea standard, biblie pentru generaţii întregi de fani, cu câteva unghiuri de abordare noi, a respectat trendurile cinematografice (femei eroine mai tari decât bărbaţii, anti-eroi seducători, fiinţe la limita dintre realitate şi ficţiune, întunecime cât cuprinde, tehnologie 3D), a înghesuit în aceleaşi cadre vechii şi noii eroi fără ca aceştia să-şi scoată ochii, a reuşit să nu distrugă visul iniţial al lui George Lucas şi nici să dezamăgească mega-corporaţia Disney, stăpâna de acum a poveştii Star Wars.
Magia primelor episoade s-a diluat puţin, poate şi din cauză că fanii s-au maturizat. Personajele clasice sunt introduse în poveste într-un mod entuziasmant, în momente cheie, excelent alese, adevărate tributuri individuale. Umorul specific animaţiilor Disney, de care mă temeam ca Vader de tămâie, a fost minimal, nederanjant, uşor de ignorat. Iar faptul că Mark Hamill nu are replici îl trec la categoria fineţurilor cinematografice. Singurul care ar trebui să sufere este răposatul Darth Vader, al cărui urmaş într-ale relelor poate face carieră şi în seriale coreene sau turceşti.
În noul Star Wars, relaţia tinerilor Jedi cu Forţa este uşor superficială. Eroina feminină se iniţiază singură în domeniu, fără niciun ajutor, sărind etape ca un politician ţinut în braţe de şeful de partid. Un fel de calificare la locul de muncă. O face rapid şi bine, iar în finala individuală de sabie laser obţine un scor peste aşteptări. Bătălia ultimă, din pădure, îi va face să viseze frumos pe hoţii de lemne - cu astfel de săbii laser pe post de drujbe pădurile ar dispărea mult mai rapid.
Forţa a fost puternică şi în mine. Am ştiut cu 5 secunde înainte ce se va întâmpla pe ecran, cine apare şi cine moare. Asta pentru că puştiul de alături vedea filmul a doua oară şi ne anunţa pe toţi din jur ce urmează. La scenele de luptă mânuia pistoale invizibile împuşcând din degete duşmanii, iar la contraatacurile rebelilor chiuia ca la un concert Rednex. Curând am realizat că nu bunicul îl adusese pe el la film, ci el îşi adusese bunicul ca să-i citească subtitrarea. Noua generaţie duce povestea mai departe.
Nu m-am supărat deloc pe micuţ, deşi aşteptam filmul cu acelaşi entuziasm. Am înţeles că aşa a aranjat Forţa lucrurile: să văd filmul alături de... mine, băieţelul de aceeaşi vârstă care, la începutul anilor ’80, se holba cu ochii cât farfuriile la primul episod visându-se eroul galaxiei. Şi pe care miticul an 2000 l-a trădat oribil, neaducându-i sabia laser pe care şi-o dorea. Poate la anu’. La anu’ şi la mulţi ani!