În urmă cu zeci de ani, bihorenii nu tânjeau după hainele făcute de casele de modă italieneşti. "Bijuteria" garderobei lor era cojocul de sărbătoare, pe care îl purtau cu mândrie atât femeile, cât şi bărbaţii la sărbătorile mari bisericeşti, dar şi la evenimentele importante din viaţă. Cojocarii aveau stiluri diferite, în funcţie de zone, iar creaţiile lor erau atât de scumpe încât majoritatea sătenilor şi le permiteau doar o dată în viaţă.
Azi, în Bihor mai există doar câţiva urmaşi care mai făuresc vestitele piese vestimentare, iar cel mai tânăr dintre ei este Răzvan Fericean, un student de 21 de ani, care în trei ani şi-a făcut o colecţie de şapte cojoace.
Modelul unchiului
Răzvan iubeşte cojoacele încă de când era mic. "Îmi admiram mătuşa care purta un cojoc înflorat atunci când mergea la biserică. Mi se părea cea mai frumoasă haină", rememorează el.
Şi-a pus în gând să facă unul chiar el în vara lui 2019, după ce a terminat clasa a XII-a, la Colegiul Naţional Avram Iancu din Ştei, şi s-a înscris la Facultatea de Automatică şi Calculatoare de la Universitatea Tehnică din Timişoara.
Înainte de a trece la treabă, a cumpărat pielea gata prelucrată de la meşterul Moise Gavra, distins cu titlul de Tezaur Uman Viu în 2018. "Mi-a spus că şi el făcea cojoace de sărbătoare, cum voiam şi eu, în tinereţe, dar acum îi e greu pentru că nu mai vede aşa de bine. De atunci cumpăr numai de la el", zice Răzvan.
Prima sa creaţie a fost inspirată după un cojoc femeiesc cohănesc (foto), adică din zona Vaşcăului (în limbaj popular, Vaşcăului i se zice "Cou"), de peste 80 de ani. L-a primit de la o vecină care i-a spus că a fost creaţia unchiului băiatului, Nicolae Ciocan (văr primar cu străbunicul lui), pe vremea când era unul dintre cei mai vestiţi meşteşugari de pe Valea Crişului Negru.
O piesă scumpă
După mai bine de o lună, cojocul a ieşit aşa cum şi-a dorit. Cea mai grea etapă a fost brodarea decoraţiunilor. "Prima dată am făcut şablonul, după modelul piesei unchiului, am croit bucăţile de piele, am desenat cu cerneală decoraţiunile, iar apoi am brodat. A fost epuizant, pentru că detaliile florale sunt migăloase. Am avut noroc că m-a ajutat şi mama", spune Răzvan.
Pentru că din al doilea semestru de facultate a început pandemia şi nu a mai mers fizic la cursuri, a avut mai mult timp pentru pasiunea sa. Din 2020 până acum, a conceput şase cojoace: două cohăneşti femeieşti şi unul bărbătesc, două binşeneşti (unul bărbătesc şi unul femeiesc), dar şi un cojoc cu bumbălaci (adică cu bumbi), de Tinca. Toate, replici ale celor făcute de cojocari din alte vremuri.
Piesele alese sunt de tipul celor care erau purtate de bihoreni numai la sărbători importante şi erau cumpărate cam o dată în viaţă, pentru că erau foarte scumpe. "Pe vremuri, cojocarii erau printre cei mai înstăriţi oameni din sat. Toţi sătenii îşi doreau măcar un cojoc de sărbătoare, cu care cereau să fie îmbrăcaţi şi după moarte. De aceea s-au păstrat foarte puţine", explică băiatul.
Meşter în devenire
Cojocul cu bumbălaci (foto) este una dintre cele mai complexe lucrări ale lui Răzvan, pentru care s-a documentat riguros. A făcut cerere la Muzeul Ţării Crişurilor ca să poată studia un cojoc conceput într-un atelier din Tinca în urmă cu mai bine de un secol, azi una dintre cele mai valoroase piese ale secţiei de Etnografie.
"Spre deosebire de celelalte din zona Crişului Negru, acesta are patru rânduri de nasturi decorativi. Cojocul cu bumbălaci e mai sărac în simbolistică decât cel binşenesc, care e plin de motive, de la fertilitate, la valurile Crişului. În schimb, cel cohănesc, din zona mea (Lunca - n.r.), e încărcat de detalii florale, cele mai multe, lalele", spune tânărul.
Cu cojocul la expoziţie
Răzvan a reuşit să-l termine anul trecut, chiar înainte de sărbătorile de iarnă, după patru săptămâni de muncă. L-a prezentat public joia trecută, în faţa a peste 50 de persoane, la seara muzeală "Cojocul de Tinca, o călătorie etnografică", organizată la Muzeul Ţării Crişurilor, care a dorit să prezinte specificul acestei piese vestimentare.
După ce şi-a spus povestea şi şi-a prezentat opera, mulţi participanţi au vrut să afle dacă Răzvan va face din pasiune şi o afacere. "Mai am doar un an de facultate şi trebuie să mă gândesc la licenţă. Nu am timp să fac cojoace pe care să le vând, dar nu se ştie niciodată", le-a răspuns.
Bucuros că a terminat sesiunea cu note mari, acum, Răzvan munceşte la un cojoc inspirat tot de unul din colecţia MŢC, de Nuşfalău (foto), din Sălaj, asemănător cu cele bihorene. Este o piesă foarte rară şi vrea neapărat să-şi completeze colecţia cu ea. În fond, la fel este şi îndeletnicirea lui: o raritate...
