Învăţământul universitar din România a fost deseori criticat. Taberele sunt împărţite în general în două: cei care blamează "sistemul" şi cei care blamează noile generaţii. De vină ar fi sistemul pentru că nu e adaptat nevoilor pieţii sau nivelului studenţilor. Sau de vină sunt studenţii deoarece sunt delăsători şi dezinteresaţi.

Adevărul este undeva pe la mijloc. Da - învăţământul universitar din ţară e prin multe locuri şubred, dar dacă e să privim în trecut la cum se preda pe vremuri - cu patru ore de dictare la foc rapid, fără pauză, şi manuale din 1968 - şi ne uităm apoi în prezent, evoluţia e clară. Nu un germene perfect, dar un germene care a încolţit.

Nu acelaşi lucru îl putem spune însă despre studenţi. Studenţia era în preajma Revoluţiei apanajul celor care rezistau psihic la examenele tăioase şi grele de intrare în universitate, la cei minimum patru ani obligatorii de studii premergători sistemului Bologna şi unei probe de foc continue lipsite de surse de informare precum internetul, metode de predare inovatoare ori condiţii de bază precum hârtia de WC sau clanţa curată în toaleta facultăţii. În 2019 însă oricine poate fi student. Bani să ai, că restul vine de la sine. Comparativ cu 1997 când am intrat eu la prima facultate, în ultimii ani numărul celor dornici de o diplomă a explodat pur şi simplu. Dacă eu am dat examen din trei materii şi-am concurat cu alţi patru-cinci oameni pentru unul din cele 20 de locuri exclusiv bugetare, azi găseşti loc aproape la orice facultate, cu intrare pe bază de dosar, eventual un test de abilităţi în rare ocazii.

Şi tocmai acest nou "sistem" a dus la ceea ce numesc în titlu "tipologia studentului care eşuează". Deoarece atunci când ceva nu necesită efort, acel ceva îşi pierde din valoare şi gradul de atracţie. Devine comun, ca respiratul. Nu e de mirare, deci, că e plină piaţa muncii de absolvenţi de Litere care ştiu vreo 300 de cuvinte de bază în engleză sau germană şi care n-au citit nici strictul necesar din programa universitară. Ori de absolvenţi de Informatică care ştiu să pornească un joc sau să reinstaleze un Windows dar care se poticnesc în termeni precum "ARP", "POSIX", sau "decompilare".

Studentul care eşuează nu are de obicei un scop bine definit. A venit pentru diplomă. Orice diplomă. I-o cer părinţii sau i-o impune societatea. Lucrează ca vânzător undeva şi nu vrea mai mult. Pe la cursuri îl vezi rar, iar când vine e cu degetele pe telefon şi niciodată ridicate ca să dea un răspuns la seminarii. Studentul care eşuează bâlbâie subiectele la examenele orale şi se milogeşte pentru o notă de trecere. În majoritatea cazurilor nu-şi lasă anul universitar nepiperat cu restanţe. Materiile predate îl depăşesc, expresiile folosite de cadrele didactice îl depăşesc, iar dacă-l întrebi când se apucă de lucrarea de licenţă sau dizertaţie răspunsul variază între "mai am vreme" sau "o las pe toamnă".

Studentul care eşuează termină cumva facultatea, îşi obţine diploma, îşi face poze îmbrăcat în togă neagră şi cu chipiul de absolvent pe cap după care ia o pauză. A studiat trei ani, e vremea vacanţei. Îşi va căuta de lucru peste un an, rareori în domeniul pe care l-a absolvit şi în marea parte a cazurilor revenind la job-ul din studenţie: băiat la benzinărie, secretară, angajat în supermarket. Peste alţi cinci ani va fi tot acolo, cu acelaşi salariu şi aceeaşi diplomă de studii în sertar. Cunoscuţilor le spune că a terminat "Relaţii Europene" sau "Dreptul", se făleşte cu asta - are diplomă; lucrează la benzinărie.

Studentul care eşuează va încerca în unele situaţii să-şi găsească loc de muncă în domeniul în care a fost pregătit să activeze. Va dori să se facă programator sau jurist sau asistent social. Unii îl vor şi angaja, că doar are diplomă. Problema e că în trei ani el n-a prea fost la cursuri, iar când a fost a stat pe Instagram, YouTube sau Facebook. Nu ştie ce e o variabilă, care e diferenţa dintre "penal" şi "civil" sau cum să lucreze cu persoanele defavorizate. Nimic din ceea ce i s-a predat i-a rămas întipărit în minte. Cumva a făcut slalom printre restanţe vreme de şase semestre, a luat notă de trecere la examenul final şi acum - când a venit vremea să se folosească de acei ani de studiu - constată că totul îi e străin. Va fi dat afară şi se va angaja taximetrist. În serile fără clienţi va sta aplecat pe geamul maşinii şi le va povesti colegilor din parcare despre cât de hain e fostul lui şef. Despre cum n-a fost înţeles. Societatea nu i-a acordat şanse, taxele sunt mari, partidele sunt de vină. Are deja peste 30 de ani şi încă locuieşte cu părinţii. Visează să ajungă patron. Dar s-a învăţat să nu mai spună nimănui ce specializare a absolvit. Pentru că are o ancoră care-l jenează, iar ancora e sub forma unei hârtii oficiale dintr-un sertar.