Pentru cei mai mulţi succesul înseamnă bani suficienţi ca să nu mai ai coşmaruri legate de ziua de mâine, dar pentru câteva categorii de oameni, gloria şi reuşita în viaţă se măsoară altfel. De nişte ani încoace, oamenii de vârste diferite au descoperit că titlurile, diplomele, plachetele sau medaliile, orice conexat cu gloria şi recunoaşterea, sunt mult mai preţioase decât penibilul "Bravo" sau plictisitorul "Felicitări".

La grădiniţă, visăm la bulinele colorate - alea negre sunt rele, cele colorate viu sunt bune, semn de apreciere. După ce mai creştem, apar diplomele. Şi primim câte nu putem duce - pentru că am participat la un curs de 3 ore, pentru că am ieşit penultimii la un concurs de atletism, pentru că la o seară de dans n-am călcat pe nimeni pe picioare sau pentru că am terminat facultatea, chiar dacă n-am susţinut licenţa. E o aşa inflaţie de diplome, încât, la 14 ani, dacă nu ai cel puţin 50 de bucăţi pe etajeră te poţi considera pierdut definitiv pe calea ratării.

Copiilor li s-au înlocuit bomboanele, nesănătoase, pline de zahăr care dă dependenţă, cu ceva şi mai dăunător - titlurile, diplomele şi robele de absolvire de la vârste cât mai mici. Excelenţa nu mai înseamnă nimic, dacă nu se vede într-o poză. Atunci să nu ne mai mirăm că, la începutul maturităţii, foştii copii îşi vor dori cât mai rapid trei masterate şi două doctorate pentru a-şi schimba cartea de vizită cu alta mai pompoasă. Meritocraţiei i s-a dezlipit excelenţa ca o mustaţă deasă smulsă fără anestezie.

Aparent, pedepsele şi recompensele ne fac să mergem mai departe. Apetenţa pentru titluri pare să fie mai periculoasă decât o palmă peste ceafă sau o curea peste dos, ea ne păcăleşte că suntem cineva în vreme ce suntem cu totul altcineva, sau, în cel mai rău caz, chiar nimeni. Purtăm întotdeauna o altă pălărie, mereu a altcuiva, pentru că ni le furăm unul altuia şi nouă înşine încontinuu, iar şansele să ne reîntâlnim cu propriul acoperământ sunt mici.

Ca să predai în învăţământul superior trebuie să fii doctor, indiferent cât de tare se cască în bănci sau cât e rata absenteismului. Ca să ajungi şef, trebuie să fii doctor, chiar dacă ai ajuns doar pe la jumătate cu alfabetul profesiei. Ca să prinzi o funcţie mai de Doamne-ajută la stat trebuie să fii doctor, indiferent de unde ai copiat lucrarea sau cine ţi-a făcut-o. Iar cei în robe sobre, care dau titlurile astea, le dau pentru că trebuie să ia şi ei un salariu.

Suntem ca nişte alcoolici ce se îndoapă cu titluri pentru a fugi de ei înşişi, pentru a se proiecta într-o realitate virtuală mai acceptabilă, în care CV-ul valorează mult mai mult decât omenia, iar prietenii se aleg după numărul de diplome. Pe scara recompenselor există recompense şi mai mari, însă, ce tragedie, pentru alea trebuie mai întâi să mori. Aşa că mai bine s-o duci bine în singura ta şarjă pe pământ decât să ajungi statuie în centrul oraşului peste o sută de ani.