Nişa lăsată goală de moartea lui Vadim şi plecarea în turneu permanent cu sorcova a lui Gheorghe Funar nu a rămas fără pretendenţi la fotoliul de lider. Cum politicienii se cam feresc să se ia la trântă cu Vestul şi cu celelalte puncte cardinale, stindardele luptei în zadar pentru gloria mondială a unei naţiuni mici şi neimportante au început să fie purtate de diverşi artişti, care, teoretic, n-ar avea ce să caute cu vorba prin bălăriile naţionaliste. Dar discursul naţionalist umflă inimi, excită pipote şi vinde bilete, iar pericolul de a pierde capital electoral nu există.

Numele lor nu sunt importante aici, îi ştiţi bine. Dar apariţia acestor cavaleri ai românismului nu pare să fie accidentală. Discursurile lor împotriva străinătăţii, tot un fel de "Alege cu inima, Doamne fereşte să gândeşti cu creierul!", deviază atenţia de la un adevăr mult mai crud şi mai greu de acceptat – nicio naţiune străină nu ne-a făcut mai mult rău după '89 decât ne-am făcut noi înşine, prin toţi aleşii şi, mai ales, prin nealeşii care au inspirat aer românesc în ultimii 30 de ani.

În documentarul Recorder "30 de ani de democraţie", un film de 3 de ore, care trece în revistă istoria ultimelor trei decenii, apare un personaj trist, grobian şi disperat – personajul colectiv Poporul Român. Popor care din 1989 încoace nu a ratat aproape nicio ocazie de a fi neinspirat. Începând cu "Iliescu te votăm, te votăm cu neamu', ca să moară de necaz Raţiu şi Câmpeanu!", continuând cu "Nu ne vindem ţara!" şi terminând cu scandarea fără sfârşit "Hoţii! Hoţii!", poporul nostru drag a pierdut cam toate trenurile care îl puteau duce într-o lume mai bună.

Acum, după toate şansele ratate, la fel cum un copil se întoarce în braţele mamei ca să-şi aline durerea după ce a căzut cu bicicleta (bicicleta a fost de vină, nicidecum el!), şi poporul se întoarce cu inima la ţara sa unde, oricât de gri şi greu ar fi, se simte acasă. Alegerea cu inima are câştig de cauză şi aici în faţa alegerii raţionale. La fel cum a ajuns să nu mai creadă în Moş Crăciun, românul de rând începe să nu mai creadă nici în UE, deşi profită de ea cum poate. Iar ceea ce se arată la orizont în 2020 s-ar putea să-i alimenteze şi mai mult neîncrederea.

Poate ar fi mai bine pentru noi să stabilim odată şi odată încotro vrem să mergem, să nu mai fim captivi între două lumi şi împărţiţi în două direcţii. Dar pentru asta va trebui să avem curaj şi să ne privim sinceri în oglindă, să încetăm să ne mai minţim şi să ne dăm cu prafuri pe la nas. La noi, "Let's make Romania great again!" nu funcţionează nici măcar ca slogan. De unii singuri am demonstrat de atâtea ori că nu ne descurcăm. Ne mai rămâne să alegem cu cine ne mai jucăm în faţa casei şi cu cine împărţim jucăriile – cu ăia sau cu ceilalţi? Poate că aşa, documentarul despre următorii 30 de ani va spune o altă poveste.

Vezi mai jos documentarul Recorder!