Semnul cel mai clar că o societate o ia razna este atunci când, într-o situaţie care ar trebui să provoace compasiune şi solidaritate, reacţia oamenilor este opusă.
Incendiul de la Palatul Episcopal din Oradea, o tragedie materială regretabilă, a generat o tragedie mult mai mare în rândul orădenilor. În vremurile în care oricine se simte îndreptăţit să emită o părere în spaţiul public, discuţiile pe marginea catastrofei au escaladat orice limită de bună măsură şi inteligenţă.
Pentru prima dată după foarte, foarte mult timp, am citit comentariile din subsolul articolelor despre incendiu apărute pe site-urile locale. Am făcut-o dintr-o curiozitate cu aromă de cercetare şi parfum de analiză. Aşa cum mă aşteptam, m-am îngrozit. Am descoperit o nouă rasă de specialişti, pe lângă cei în politică şi fotbal - specialiştii în incendii; dar şi un prototip tot mai des întâlnit al omului rău, care abia aşteaptă necazul cuiva ca să se simtă bine.
Cineva afirma în timpul incendiului că Palatul Episcopal este asigurat la o companie de asigurări maghiară. Altul era de părere că terasele extinse până sub ferestrele Episcopiei sunt blasfemie, de unde şi o posibilă cauză a incendiului. Unuia, mai vizionar din fire, îi era de mult timp limpede că se va ajunge aici, doar că nu ştia data şi ora.
Altul, mai mistic, considera că evenimentul nu a fost doar ghinion, ci chiar un semn divin. Pompierii au fost luaţi la şuturi mai ceva ca pe un stadion de fotbal, chiar şi fotograful care a filmat incendiul cu drona a fost înţepat.
Mesajele anti-biserică nu au lipsit nici ele: au fost înjuraţi atât catolicii, cât şi ortodocşii. Administraţia oraşului şi conducerea judeţului s-au plesnit reciproc prin prisma intervenţiilor postacilor de serviciu. Pe lângă toate astea, îngrijorător de mulţi comentatori au declarat incendiul ca fiind "suspect".
Cauzele sale au fost rapid lămurite din fotoliu, iar vinovaţii au fost arşi pe rug încă de dinainte să se stingă flăcările. Au existat şi unele mesaje la subiect, cu limbaj de bun simţ, dar acestea s-au pierdut în noianul de venin cu care şobolanii internetului se stropesc în ochi precum cobrele.
Despre foc, legendele spun că are puteri purificatoare. Din nefericire, focul care a distrus clădirea aceasta minunată nu a purificat nimic, ci doar a alimentat rezervorul de rele în care tot mai mulţi semeni de-ai noştri înoată fără colac de salvare. Îmi place să cred că nu sunt chiar atât de mulţi pe cât pare.
O minimă doză de decenţă ar trebui să îi facă pe aceşti nefericiţi să tacă în astfel de momente. Să nu spurce, să nu se roage, să nu caute vinovaţi... doar să tacă. Dar în vremurile în care oricine se simte îndreptăţit, ba chiar obligat, să emită o părere în spaţiul public, tăcerea a devenit o virtute tot mai rară.