Zvonerii şi răspândacii au omorât săptămâna trecută un om bun din Beiuş. Informaţia a părut atât de reală încât, la fostul loc de muncă al omului aflat acum la pensie, s-a şi arborat drapelul negru. Pe reţelele de socializare, mesaje de condoleanţe, regrete şi nostalgii s-au propagat cu repeziciune.
Când fiul a anunţat că tatăl său trăieşte, postările au fost şterse. Prea târziu, răul fusese făcut deja. Mai mult, informaţia preluată pe neverificate de pe Facebook a apărut, a doua zi, şi în ediţia tipărită a unui cotidian bihorean. Scuzele publicate ulterior au avut efectul unei frecţii la un picior de lemn.
Nu e prima dată când apar zvonuri despre moartea cuiva pentru ca, mai apoi, realitatea să le infirme. Predispoziţie pentru asemenea atrocităţi în comunicare există mai ales dacă persoana este şi suferindă. În cazul de faţă, omul se luptă de ani buni cu o boală devastatoare. Mi-e greu să-mi imaginez ce a simţit familia lui când a auzit ce se vorbeşte prin oraş.
De când internetul şi reţelele de socializare au amplificat viteza de răspândire a informaţiei, a devenit prioritar să fii primul, cel mai rapid, nicidecum cel mai exact. Se pare că e nevoie de astfel de întâmplări nefericite pentru a înţelege ce unealtă puternică este mediul online şi ce mare trebuie să fie responsabilitatea emiţătorului. Practic, responsabilitatea creşte în raport direct cu numărul receptorilor.
Odată cu înmulţirea emiţătorilor de informaţie, rata de eroare şi dezinformare a crescut exponenţial. Vorbele lui Umberto Eco încep să se adeverească. E una să perorezi la birt, în prezenţa a câtorva amici, şi cu totul altceva s-o faci în spaţiul public, când sute, poate mii de oameni te urmăresc şi cred ce spui fără alte judecăţi suplimentare.
Sunt ferm convins că niciunul dintre cei care au participat în acest lanţ al dezinformării nu a dorit să facă ceva rău. Au propagat mesajul din sinceritate, cu regrete nedisimulate, convinşi că acesta e tristul adevăr. Din fericire, n-a fost. Iar dacă oamenii obişnuiţi mai pot greşi din grabă sau ignoranţă, presa nu are nicio scuză pentru astfel de greşeli. Porumbelul, odată eliberat din cuşcă, nu se mai poate întoarce în colivie, căci s-a transformat într-un uliu imens care nu mai încape pe uşiţă.
Le propun tuturor celor care se simt cu musca pe căciulă să îşi repare greşeala prin fapte, nu prin scuze patetice. Nefericitele zvonuri au prins familia omului cu casa întoarsă, în toiul reparaţiilor după ce a fost inundată de furtuna devastatoare din septembrie. Orice ajutor ar fi binevenit. Iar pentru că în informaţia ajunsă în presă s-a citat din cuvintele mele de acum câţiva ani despre Jimmy cel bun, mă constitui şi eu parte vinovată şi deschid lista cu 50 de lei. Se mai anunţă cineva?