Pe uliţele cu pivniţe din Sălacea miroase a toamnă târzie şi a amintiri. Cele 1.000 de beciuri construite de străbunicii localnicilor au fost mai mult decât simple locuri de depozitare - martore ale unora dintre cele mai frumoase momente din viaţa sătenilor.
După o săptămână de muncă la câmp, duminica, îmbrăcaţi în straie tradiţionale ungureşti, oamenii ieşeau din biserică şi veneau direct aici, unde highighişii le cântau în timp ce se înfruptau cu bunătăţile pregătite de gospodine şi stropite din belşug cu vin. Acum, oamenii ies la pivniţe doar o dată în an, pentru a-şi continua tradiţia unică în zona noastră.
Istorie milenară
În Valea Ierului, la un ceas de Oradea, se întinde un sat ale cărui uliţe sunt altfel decât toate celelalte. Atestat documentar încă din 1067, satul Sălacea, azi centru de comună, se numea pe vremuri Zolos, un nume de origine slavă ce înseamnă loc de depozitare a sării. De altfel, localitatea a devenit cunoscută pentru comerţul cu acest ingredient de bază, fiind un punct important în drumul sării din nordul Transilvaniei. Mult mai târziu, sălăcenii s-au reorientat devenind primii cultivatori de viţă din zonă. "Dinspre Debreţin încoace suntem prima comună care are şi dealuri, prielnice pentru culturile de viţă de vie. Pe vremuri, între anii 1200 şi până aproape în 1800, Sălacea avea statut de oraş, era dezvoltat şi producea un soi propriu de vin, numit Bakator, care în vremea Austro-Ungariei a ajuns şi pe masa împăratului de la Viena", povesteşte Horvath Bela (foto), tânărul primar al comunei unde din totalul de peste 3.000 de locuitori mai bine de nouă zecimi sunt maghiari.
Cartierul pivniţelor
Localnicii au început să-şi facă pivniţele în dealuri şi nu lângă case prin secolul XVIII. Motivul? Aşezarea fiind lângă Valea Ierului, deci într-o zonă mlăştinoasă, beciurile de lângă case li se umpleau cu apă şi se făcea mucegai. "Pânza freatică este foarte sus. Dacă săpăm un metru sub case, pivniţele se umplu de apă", spune primarul. Aşa, în Sălacea a devenit o tradiţie şi chiar o mândrie să-ţi faci pivniţă în dealuri. Multe dintre aceste construcţii erau rezistente, drept dovadă una săpată în 1812 încă mai există. Astăzi, la 970 de case, există peste 1.000 de pivniţe, întinse pe şapte străduţe anume create, plus altele, dispersate pe străzi locuite, cu case.
Şirurile pivniţelor, cum le zic localnicii, atrag privirile oricărui trecător, purtând cu ele semnele multor generaţii. Cei mai avuţi le-au ridicat din cărămidă şi le-au pus porţi din fier. Altele, mai sărăcăcioase, au fost săpate direct în pământ şi acoperite cu stufăriş. Multe mai păstrează încă, pe frontispicii, numele proprietarilor şi anul construcţiei. Sătenii din Sălacea s-au întrecut şi la modelul uşilor cu care le închideau, rar fiind două la fel.
Cu damigeana la biserică
Dacă în secolul XIX sălăcenii erau recunoscuţi pentru vinul propriu, culturile s-au stricat la începutul secolului XX, când au fost atacate de filoxeră, un parazit care distruge rădăcina şi frunzele viţei. Recolta n-a mai fost niciodată la fel, zic sătenii. De altfel, după colectivizare, în pământ au fost puşi butuci de nohă (nova), care nu dau vin de soi.
De-a lungul timpului, pivniţele au fost martorele câtorva dintre cele mai fericite momente din viaţa sălăcenilor, care le vizitau duminica şi la sărbători. "Sunt de 50 de ani în sat şi ţin minte cum, duminica, toţi mergeau la biserică cu damigenele goale în mână. Le lăsau la intrare şi după slujbă mergeau toţi pe şirul pivniţelor, la sărbătoare", povesteşte Bokor Istvan (foto), fost profesor în Sălacea.
Cum în pivniţe se ţineau şi slănină, şuncă şi alte bunătăţuri, gustările erau asigurate. Sălăcenii ştiau să se distreze, o confirmă Zsiga bacsi, în vârstă de 80 de ani, pe care reporterul BIHOREANULUI l-a găsit chiar în timp ce-şi vizita pivniţa împreună cu un hoaver. "Tot satul era aici duminica şi la sărbători. Jucam cărţi sau chefuiam cu muzică populară, cu dansuri, făceam şi bogracs. Eram cunoscuţi şi prin satele din jur că la noi e rost de distracţie mare", povesteşte, nostalgic, bătrânul, turnându-şi un păhărel din producţia cea nouă.
Fuga de ruşi
Deşi regretă că tradiţia nu s-a mai păstrat, Zsiga bacsi spune că în tinereţea lui traiul era mult mai greu decât acum, iar muncile câmpului îi istoveau pe ţărani. Poate şi de aceea, osteniţi după o săptămână de chin, distracţia lângă butoaiele cu vin era răsplata mult aşteptată şi meritată.
Un alt obicei pe şirul pivniţelor îi avea ca protagonişti pe bărbaţii rezistenţi la băutură. "Mergeau mai mulţi prieteni să bea în pivniţă, se închideau înăuntru şi aruncau cheia prin gratiile porţii. Rămâneau la băute până trecea cineva să-i descuie", spune primarul de Sălacea. Construcţiile din dealuri i-au ajutat pe sălăceni şi în al Doilea Război Mondial, când soldaţii ruşi se apropiau de Valea Ierului. Bătrânii povestesc că pe unele fete le-au ascuns prin grajdurile de cai ferite, iar alţii s-au adăpostit în pivniţe. "Când au trecut pe aici, ruşii au luat tot ce-au putut. Cei care şi-au ascuns caii în pivniţe au rămas cu ei, ceilalţi nu. Pe fete le ascundeau să nu le violeze", spune profesorul Bokor.
Vin de la Laci
Cele peste 1.000 de pivniţe ale sălăcenilor adăpostesc şi acum butoaie cu vin şi alimente. Săpate în deal şi acoperite apoi cu un strat gros de pământ, pivniţele au o temperatură constantă de 10-12 grade, ideală pentru păstrarea vinului, precum şi un mucegai nobil. "O pivniţă mare se vinde la noi în sat cu 15.000 de lei. Avem oameni din Valea lui Mihai, din Oradea şi chiar din Debreţin care şi-au cumpărat pivniţe şi îşi ţin vinurile aici", spune edilul comunei.
Paradoxal, lipsesc, în schimb, chiar producătorii locali de vinuri. Singura excepţie este Nagy Laszlo, un bărbat de 48 de ani care cultivă ca la carte, pe aproape 2 hectare, soiuri precum Furmint, Syrah şi Muscat. "Temperatura contează mult. Am peste 6 metri de pământ peste pivniţă. Că e iarnă, că e vară, aici sunt 10-12 grade Celsius", explică Laci. Recolta de anul acesta a ajuns la 1.600 de litri, iar pe viitor ar vrea să-şi poată îmbutelia vinul pentru a-l lansa în comerţ. "Nu e uşor în viticultură, îţi trebuie ani buni să poţi face cât de cât un profit", se plânge bărbatul. Poate tocmai de asta, sălăcenii nu s-au gândit să revină la vechea lor îndeletnicire, mulţumindu-se să-şi facă doar vin de masă, cât să le ajungă peste an.
De dragul amintirilor
Pentru a gusta din savoarea vinului din zonă, turiştii care ajung în Valea Ierului în grupuri organizate sunt primiţi de Laci, în pivniţa ridicată în 1909, care are şi de vânzare pentru cei convinşi de bunătatea licorii.
Iar pentru că vrea să ducă mai departe tradiţiile despre care a auzit de la părinţi, primarul din Sălacea a organizat în ultimii ani, de zilele comunei, câte o petrecere pe şirul pivniţelor. În primul weekend al lunii august, toţi sătenii sunt chemaţi să se adune şi să deschidă porţile pivniţelor, să închine cu vin şi să joace, la fel ca odinioară sau măcar pe-aproape. Căci n-ar fi păcat ca şirul clipelor frumoase pe şirul pivniţelor să se termine?…
MĂRTURIILE TRECUTULUI
Viaţă de boier, viaţă de ţăran
Într-o vizită la Sălacea, turiştii nu văd doar pivniţele seculare, ci pot descoperi şi cum trăiau acum patru sau chiar cinci sute de ani ţăranii şi boierii din zonă. În Sălacea se poate vizita o gospodărie ţărănească autentică (foto), din pământ, acoperită cu stufăriş, în timp ce în celălalt sat al comunei, Otomani, oaspeţii pot trage la Conacul Komáromi, reabilitat cu 500.000 de euro din fonduri Hu-Ro şi transformat în casă de expoziţii.
În perioada interbelică, Conacul (foto) a fost vândut Statului Român, iar în timpul comunismului a fost folosit ca sediu al Cooperativei Agricole de Producţie Sălacea. Acum, imobilul ajuns în proprietatea Primăriei comunei, găzduieşte expoziţii despre istoria zonei, între care una cu obiecte din epoca bronzului, una cu mobilier din stuf împletit, iar unele încăperi au fost amenajate în stil boieresc. Alături, s-a păstrat şi pivniţa grofului Komáromi, pe care primarul Horvath Bela vrea s-o restaureze ca galerie a vinului, unde turiştii să afle povestea pivniţelor.