Mă gândeam, în timp ce îi ascultam, că fiecare dintre ei poate fi cap de afiș al unui festival de muzică. De altfel, au și fost, nu o dată. Dar, în urma ideii lui Aurel Mitran, impresar iscusit, cei patru urcă din când în când pe scenă deodată. Atunci, își spun corifei și se ocupă cu tandrețurile pentru femei. Că n-au găsit altă rimă.

Un astfel de concert a avut loc marți, 31 iulie, la Timișoara. Intrat primul în scenă, Nicu Alifantis a ales una din chitarele ce îl înconjurau și a început să-i pițige coardele ca fundal sonor pentru apariția colegilor săi: Mircea Vintilă, Alexandru Andrieș și Mircea Baniciu, ultimul intrat, spre surprinderea publicului, de jos, de pe culoarul din sală.

Interpretând câte o piesă, alternativ, în ordinea intrării, fiecare corifeu a pus la bătaie un mini „best of” personal. Din această alternanță a rezultat o succesiune de 7 seturi a 4 melodii fiecare, plus încă un set la bis, din care se poate compila lejer o antologie muzicală românească. O antologie incompletă, firește, dar minunată!

Ei, și dacă credeți că exagerez, iată titlurile: Poștalionul, Lordul John, E război, Ioane, Diligența de Bizanț, Balada blondelor iubiri, Hanul lui Manuc, Îmi place Tamara, Vara la țară, Umbra, Miruna, Nu-l dau pe azi pentru mâine, Ce bine că ești!, Constantin și Veronica, La Rovine, Tristeţi provinciale, Rar, Strada Popa Nan, Am pneumonie, Eșarfă în dar, Ploaie în luna lui Marte, Oprește-mă la tine, Transport în comun, Înțelegere, Piața Romană nr. 9, Epilog, La telejurnal (schimbată în „Astăzi iar schimb Codul Penal”), Vremuri, Un om pe niște scări, Dimineața devreme și Andrii Popa.

Piesele au curs firesc, alternate cu mici comentarii eleganto-ironico-sarcastice ale bunilor prieteni de pe scenă. Sinonimi cu istoria muzicală a ultimilor 40 de ani, cei patru s-au acompaniat reciproc cu vocile și instrumentele, asemenea unui Travelling Wilburys de România. „Tandrețuri pentru femei cu cei 4 corifei” e un spectacol ultra-comercial care poate face sala plină oricând, oriunde în România. Timișorenii au fost cât pe ce să umple sala Filarmonicii Banatul, doar câțiva au uitat să vină.

Se putea ca regia de lumini să aibă mai puțină improvizație și mai multă inspirație, la fel cum sunetul putea fi mai cald, mai puțin metalic. Ar fi întregit și mai bine un eveniment rarisim, căci să-i vezi pe Alifantis, Andrieș, Vintilă și Baniciu la un loc este, din start, o sărbătoare. Pe lângă asta, mai era și ziua de naștere a lui Mircea Baniciu, timișorean la origine, căruia sala întreagă i-a cântat „La Mulți Ani!” și l-a aclamat cu o căldură aparte, pe care doar bănățenii o pot înțelege pe deplin.

Dar, pentru mine, concertul a avut un bis neașteptat a doua zi, când am vorbit la telefon cu Mircea Vintilă. L-am întrebat cum se numește o melodie pe care nu o recunoscusem. Mi-a spus, iar apoi mi-a și cântat la telefon vreo două strofe. Numai mie. De neuitat!