Se spune că spiritul unui oraş e reprezentat în arhitectura sa, iar al locuitorilor în felul cum ştiu să-şi îngrijească ori să-şi valorizeze simbolurile oraşului.
Cum devin unele clădiri reprezentative şi cum se ajunge la crearea unor simboluri în mintalul locuitorilor şi al turiştilor este, însă, relativ dificil de identificat. Spiritul unui oraş nu se descoperă totdeauna uşor, cu atât mai puţin concitadinilor care s-au născut şi au crescut în acel oraş, care sunt obişnuiţi cu starea de fapt, sunt lipsiţi de reveria imaginii de ansamblu, de percepţia critică exterioară asupra urbei.
Simbolul vizual al oraşului se dezvoltă constant, se demolează, se reface şi se reconstruieşte. Fiecare perioadă istorică îşi generează memoria proprie în cadrul unui oraş, simbolurile fiind în schimbare, întinse în timp, pe mai multe generaţii.
Sufletul unui oraş se regăseşte în simbolurile sale. Un oraş fără simboluri este un oraş orfan, un oraş tern, un oraş fără memorie. Şi, totuşi, în care simbol se regăseşte Oradea? Care simbol o întregeşte şi o reprezintă?
Aici regăsim un melanj de curente şi stiluri: splendoarea Renaşterii, opulenţa barocului imperial, efervescenţa Secessionului, arhitectura neo-românească şi legenda "La Belle Epoque". Avem repere şi perioade idolatrizate, timpuri trecute prezentate pe alocuri romanţat, toate creează juxtapuneri complexe care şi-au pus amprenta asupra fizionomiei Oradiei.
Un demers identitar va avea izbândă doar printr-o incursiune spre trecut, prin aprofundarea afectivă a memoriei locului, dar şi printr-o chemare a prezentului, care va sublinia încă o dată patrimoniul existent ce dă farmec inegalabil oraşului.
Probabil că simbolul vizual al Oradiei nu s-ar regăsi doar printr-o singură clădire şi de aceea transpunerea ori traducerea într-un discurs vizual palpabil a acestui simbol va presupune o veşnică provocare...
Adrian Samoilă
artist