Viața după Cighid: Povestea răvășitoare a Sîrmancăi, supraviețuitoare a lagărului de la Cighid, care se zbate azi să-și crească singură copiii (FOTO/VIDEO)

Cu privirea în jos, ca să-și ascundă lacrimile, și încă măcinată de întrebări la care toată viața a căutat răspunsuri, cum ar fi de ce au abandonat-o părinții, Sîrmanca știe că nu ar fi trebuit să fie astăzi în viață. „Noi am fost trimiși la Cighid să murim”, spune femeia, astăzi în vârstă de 37 de ani. Este unul dintre supraviețuitorii torturilor de la Cighid, orfelinatul unde copiii nedoriți erau înfometați, ținuți în frig și întuneric, dezbrăcați și fără să știe că pe lume există și afecțiune.

Cu un nume parcă predestinat să aibă o viață grea și sărăcăcioasă, Sîrmanca așa și trăiește. Singura ei bucurie sunt cei doi copii pe care și i-a dorit ani la rând, dar pe care îi este tot mai greu să-i crească.

Lagărul nedoriților

Întreaga Europă s-a cutremurat în martie 1990, când jurnaliștii germani de la Spiegel TV au difuzat imagini greu de privit din Căminul Spital pentru Minori Nerecuperabili, amenajat într-un castel odinioară somptuos din Cighid, comuna Ciumeghiu. Aproape 200 de copii de toate vârstele, înghesuiți în paturi și închiși în camere întunecoase și reci, cu toții subnutriți și murdari, erau locatarii acestui orfelinat. Mulți dintre copii stăteau inerți în pătuțurile lor, plini de urină și fecale, dezbrăcați și plângând, fără ca cineva să le audă suferința. Majoritatea nu puteau vorbi, pentru că nimeni nu le vorbise vreodată.

Cighid a fost un lagăr pentru copii născuți cu dizabilități mintale. Cu toții erau considerați irecuperabili, iar sistemul comunist nici n-a încercat să facă ceva pentru ei. Nici măcar să le asigure o viață decentă... 

Abia după ce imaginile cu condițiile inumane în care se aflau copiii au devenit publice, viața la Cighid a prins culoare. Doctorul pediatru Pavel Oarcea a fost trimis de la Oradea acolo, iar sub conducerea lui copiii au început să fie îngrijiți, tratați și iubiți. Nu Statul Român s-a preocupat de ei, însă, ci tot străinii, care au trimis donații.

Între octombrie 1987 și martie 1990, la Cighid au murit 138 de copii, toți înmormântați într-un cimitir din satul vecin Ghiorac. Alți 130 erau în centru când dr. Oarcea a preluat conducerea, iar de-a lungul anilor fie au rămas în căsuțe noi, construite pentru ei în curtea castelului de la Cighid, fie au ajuns în alte cămine. Doar 30 dintre ei au ajuns să trăiască pe picioarele lor. 

„Mai rău decât cu animalele”

Printre cei 30 se numără și Sîrmanca Beladi (cu numele de fată Fechete), azi în vârstă de 37 de ani. A ajuns la Cighid când avea 3 ani, în 1988, după ce părinții ei, doi țigani din Tinca, au abandonat-o la spital. „Maică-mea mi-a povestit că aveam puroi în tot corpul, ardeam din cauza febrei și că m-a dus la spital, la Oradea. Ea zice că n-a vrut să mă părăsească și că spitalul m-a dat la Cighid, dar nu știu ce să cred, pentru că aveam deja 11 ani când m-a căutat acolo. Numai Cel de Sus știe care este adevărul”, spune Simi, cum o strigă apropiații.

Recunoaște că ororile prin care a trecut în castelul de la Cighid încă o bântuie. „Eram micuță, nu înțelegeam ce se întâmplă. Dar se comportau ca și cum nu le păsa de noi, mai rău decât cu animalele”, povestește Sîrmanca. 

Se vede în imaginile filmate de Spiegel TV cum fetița râdea, inocentă, într-un pătuț (foto) și își amintește că atunci, la 5 ani, cineva i-a făcut prima oară baie. „Până atunci, ne spălau doar cu furtunul”.

Salonul nr. 8 

Recent, a intrat în castelul abandonat de la Cighid cu o echipă de jurnaliști din Elveția și a mers țintă în salonul 8, unde a copilărit. Lacrimile au podidit-o. „Aici era pătuțul meu, nu voi uita niciodată”, a spus ea, arătând spre un loc central, lângă perete (foto). „Lângă ușă, ne înșirau olițele. Dacă făceam în ele bine, dacă nu, ne puneau în pat și acolo stăteam, scuză-mă că îți spun, dar pișați și cu treaba mare pe noi”. 

Sîrmanca își amintește că, la ora mesei, de două ori pe zi, o infirmieră venea cu farfuria cu mâncare și dădea câte o lingură fiecărui copil. Ei stăteau în pătuțurile cu gratii de fier și se bucurau că văd lumină. „Țineau obloanele închise la geamuri, nu știam nici dacă e zi sau noapte. Și acum îmi e frică de întuneric. Cred că ne țineau așa ca să nu fim agitați”, mărturisește ea BIHOREANULUI. Nu-și amintește ca vreodată cineva să o fi luat în brațe...

Cu ochii în lacrimi, îi pomenește pe Lucreția și Nicușor, doi colegi de salon, care au murit acolo, în mijlocul lor. „Atunci nu am știut ce se întâmplă, era agitație, toți copiii plângeam. I-au scos din salon și nu i-au mai adus. Când am crescut, mi-am dat seama că de fapt ei au murit”. 

Astăzi, Sîrmanca știe că ea a avut noroc, pentru că a supraviețuit. „Noi toți am fost trimiși acolo să murim”. 

Două minuni

A stat la Cighid până la 16 ani când, pentru că era capabilă să trăiască pe cont propriu, a fost mutată într-un centru din Oradea și a mers la școala profesională de bucătari. Tot atunci l-a cunoscut pe Zoli, un tânăr orădean care avea să-i devină soț, în 2007. „Ne-am cunoscut de Revelion, la o discotecă. Mi-a plăcut de el că era elegant și se comporta frumos cu mine”. 

În timp ce mulți copii abandonați nu ajung niciodată părinți pentru că nu pot depăși propria lor suferință, Sîrmanca a visat să devină mamă și i-a spus asta lui Zoli din ziua în care s-au căsătorit. Cu toate acestea, minunea s-a întâmplat abia în 2014, când cei doi soți au avut-o pe Maria. „Când am aflat că sunt însărcinată, am spus că într-adevăr, există Dumnezeu. Am căzut în genunchi și am plâns”, rememorează femeia. Patru ani mai târziu, a venit pe lume și Pavel, botezat așa în memoria doctorului Oarcea, cel pe care Sîrmanca îl consideră salvatorul ei și primul om care i-a arătat ce înseamnă afecțiunea. Apoi, femeia și-a legat trompele uterine, pentru că visul de a avea doi copii s-a împlinit.

Simi este singura supraviețuitoare de la Cighid care are copii, niciunul dintre foștii ei colegi nefăcând acest pas. „Unii au în continuare viață grea, trăiesc pe străzi”, zice ea.

Fericire năruită

Până anul trecut, viața Sîrmancăi era fericită. Lucra ca femeie de serviciu la o sală de sport, copiii i-a dat la școală și la grădiniță, aproape de garsoniera dintr-un bloc social din Oradea unde locuiau toți 4. Bucuria ei s-a ruinat când a aflat că soțul o înșală, iar apoi Zoli a și părăsit-o. „El e acum în Germania. Vorbim rar, despre copii”, zice Sîrmanca.

Șocul de a rămâne mamă singură a depășit-o. Și-a pierdut locul de muncă, pentru că la ora 12 trebuia să îi scoată pe copii de la grădiniță și de la școală. „M-am angajat la o altă firmă de curățenie, care mă cheamă când are nevoie de mine, dar asta se întâmplă rar și mă plătește doar cu 100 de lei”, explică ea.

Trăiesc doar din indemnizația de handicap a Sîrmancăi, ea având un ușor retard, și din alocațiile copiilor. În total, puțin peste 700 de lei pe lună, bani care nu-i ajung să plătească chiria, utilitățile, mâncarea. „Mi-este foarte greu. Am datorii la chirie, curentul o să mi-l taie curând, cablu TV nu mai avem de mult. Sunt zile în care rămânem nemâncați”.

VISUL DE MAMĂ. Nevoită să-i crească singură pe Maria (8 ani) și Pavel (4 ani), după ce tatăl lor i-a părăsit, Sîrmanca nu vrea să se dea bătută, dar pare că nu știe încotro să o apuce. „Visez că într-o zi vom avea căsuța noastră, cât de mică, dar unde să putem fi liniștiți, fără spaima că vom fi evacuați, pentru că n-am plătit chiria”, spune femeia

Soțul ei, de care nu a divorțat, pentru că nici avocat nu își permite, nu o ajută, și pe părinții ei știe că nu poate conta, cum n-a putut niciodată. „Ei așteaptă ca eu să le dau bani, pachete, cred că eu sunt ceva bogătașă”. Din contră, Sîrmanca chiar riscă să ajungă pe străzi, cu tot cu copii, dacă va mai aduna datorii. „Vreau un loc de muncă, cu 8 ore, un salariu fix, să pot să-l duc pe Pavel la grădiniță până la ora 16. Acum nu pot, că acolo se plătește”, spune ea.

Debusolată și fără să aibă pe cineva pe care să se poată baza, simte că nu va ieși din afundătura în care a intrat și e îngrijorată pentru viitor. „Pentru copiii mei aș face orice, îi iubesc enorm. Dar nu știu ce să mă fac, încotro să o apuc”. Speră doar că, așa cum a scăpat din lagărul de la Cighid, Cel de Sus o va salva și acum...

Videoreportaj de Paul Lelea

ORORI NEPEDEPSITE
Anchetă fără sfârșit

Pe copiii maltratați și chinuiți la Cighid, morți și vii, nu i-a răzbunat nimeni. Abia în 2017, la sesizarea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, Parchetul General a demarat o anchetă penală privind tratamentele neomenoase aplicate copiilor. Oricât de halucinant ar părea, investigația stagnează.

Mai mult, așa cum BIHOREANUL a dezvăluit în 2017, cei doi soți care au condus căminul-spital, fosta directoare Liana Barbu și medicul Marin Barbu (foto), fac parte tot din sistemul medical. Ea este medic de familie în Oradea, iar el radiolog la Spitalul Județean. Amândoi au declarat atunci BIHOREANULUI că în privința Cighid „s-a exagerat mult”, că de fapt copiii erau oligofreni, care „se dezbrăcau și stăteau în pielea goală, ca niște maimuțe” și că nici nu trebuiau îngrijiți pentru că erau „irecuperabili”.

Fără să dovedească vreun regret ori minimă empatie pentru destinele distruse, cei doi soți au pozat chiar în eroi, care și-au sacrificat ani din tinerețe la Cighid. Adevăratul sacrificiu nu l-au făcut ei, însă, ci copiii cărora le-au fost tartori...