Aşa cum unii au nevoie să iubească, alţii simt nevoia lăuntrică de a urî. Pentru ei ura este propulsorul lumii. Ura îi ridică din pat, îi trimite la muncă, le dictează relaţiile sociale, îi face să deschidă gura, le dictează discursul şi le modelează minţile. Nefericiţi, suferinzi, chiar dacă nu ştiu asta, demni de compasiune, "urâtorii" îşi găsesc validarea prin intensitatea dezaprobării pentru ceilalţi. Preferabil pentru toţi ceilalţi.
Ura este rezultatul unui şir enorm de nefericiri, un şir atât de lung şi întortocheat încât nici cei mai iscusiţi psihologi nu-i mai pot da de capăt. Ea nu stagnează, nu se resoarbe, nu se vindecă, ci îşi multiplică celulele întruna până când pune stăpânire pe întreg organismul. De aceea ura se vede în privire, se aude în voce, se simte în litere. Ura e o investiţie - generează şi mai multă ură, rezervorul nu-i rămâne niciodată gol.
Se spune pe bună dreptate că românii zâmbesc foarte puţin. O fac atât de rar încât zâmbetul a ajuns să fie considerat avans sexual. Se zâmbeşte cu vina unui păcat, cu teama că s-ar putea întâmpla ceva rău în schimb, cu frica de a nu părea slabi, sensibili, vulnerabili. Zâmbim puţin pentru că zâmbetul ne face să ne simţim în pielea goală. Şi, pe lângă că suntem zgârciţi cu zâmbetele, a mai venit şi pandemia asta cu tot cu măştile ei, care să ni le acopere.
Zâmbetul nu este dovada unei vieţi perfecte, fără greşeală, plină de reuşite, fericire şi evenimente plăcute, dar poate fi calea către toate acestea. Zâmbind mai des, chiar fără motiv, faci lumea un pic mai agreabilă. Chiar şi cei mai înneguraţi ochi sesizează un zâmbet care ar avea puterea de a descrunta o faţă schimonosită.
În relaţia cu celălalt, zâmbetul e o investiţie iniţială minimală, o monedă aruncată în deschiderea unui joc amical de cărţi. Poţi s-o pierzi sau poţi s-o primeşti înapoi. În niciunul dintre cazuri nu te costă nimic. Un zâmbet neîntors nu te duce la faliment, dar unul câştigat te poate bucura câteva clipe. Un zâmbet în trafic, un zâmbet la magazin, un zâmbet pe stradă pot face minuni. Nu-ţi fie frică de masca sanitară, zâmbetul se vede şi în ochi! Iar ochii încă nu trebuie să ni-i acoperim.
Zâmbim puţin nu neapărat pentru că suntem nefericiţi. Unii nu ştiu cum se face, alţii nu-i înţeleg rostul, alţii îşi ascund cariile ori au tot timpul montată faţa de poker. Generaţii întregi au zâmbit doar în fotografii sau în vremile imemoriale ale copilăriei, iar copiii lor au învăţat că trebuie să facă la fel. Dar cei mai talibani dintre nezâmbitori nu pot zâmbi fiindcă zâmbetul acela le-ar crăpa faţa. Ei sunt cei care urăsc. De aceea, pentru un zâmbet nu e nevoie doar de Colgate, ci, în primul rând, de mai puţină ură.